Alăptând-o pe Minu

De când creștea în mine, știam că vreau s-o alăptez. De ce?

• pentru beneficiile asupra sănătății;
• e o metodă aproape gratuită de a hrăni un bebeluș;
• e comod.

Nu știam cât timp o voi alăpta și cel mai important, nu știam cum. Informații aveam, și totuși am făcut niște greșeli enorme.

Am început bine. Sau…destul de bine

Atașarea părea bună. Totuși am avut ragade. Am trecut peste. Furia laptelui am prins-o în spital. Am trecut și de ea. Am ajuns acasă și totul părea perfect.

Prima lună

Minu părea că suge bine. Și mai ales, creștea bine.

În continuare simțeam durere când se atașa. Aveam canale înfundate și nu făceam altceva decât să mă masez și să mulg. Noaptea era groaznic. În puținul timp pe care îl petrecea Minu dormind, eu mă mulgeam. Eram obosită, frustrată și aceste stări se împleteau perfect cu plânsul interminabil al ei.

O alăptam la program

Știam că alăptarea se face la cerere. Dar nu știam ce înseamnă cerere. Copila mea plângea enorm. Și dacă plânsul e cerere, înseamnă că vroia țiți aproape nonstop. Deci, m-am gândit că nu are cum să fie așa. Mi-a întărit convingerea dr de familie care îmi repeta de fiecare dată să nu îi dau să mănânce decât la minim 2 ore, ca să nu ne „termine colicii”. La cât de mult plângea Minuca, mă stresa și gândul că ar putea fi și mai rău de atât.

După prima lună s-a împuțit treaba

Minu sugea puțin. Apoi se agita. Eu credeam că e „gata masa”. Mă gândeam că e sătulă. Trei ore nu mai primea țițirică. În continuare plângea foarte mult. Erau nopți în care dormea doar câteva ore (1-4 ore) și ziua la fel de puțin.

Un sân era enorm. Celălalt părea normal

Aveam frisoane și o durere de cap insuportabilă. Credeam că am răcit.

Deși un sân era vizibil mai mare față de celălalt nu prea ieșea lăptic când mulgeam. O puneam mai mult la acel sân ca să golească Minuca prin supt. Degeaba. Durere nu țin minte să fi avut, cel puțin nu mare. Masam sânul întărit, făceam dușuri fierbinți, comprese puneam și totuși nu reușeam să o scot la capăt. Până într-o zi când, în timp ce mulgeam am văzut că i se schimbă culoarea laptelui. Nu tot laptele, ci doar laptele care venea pe un canal. Începuse să iasă un lichid mai vâscos decât laptele de mamă și cu o tentă de galben. M-am prins că e mai mult decât o angorjare. Începusem să mă panichez.

Am cerut ajutor

Deși era o zi de duminică, Dr. Teodora Cătinaş (Consultant în alăptare) de la Burtica mea a venit să vadă care e problema. Abces mamar datorat mastitei netratate la timp. Mi-a făcut o schemă de tratament. Antibiotic am luat 21 de zile. Compatibil cu alăptarea și împotriva streptococului prezent. Antitermice o dată la 4 ore.

Mi-a recomandat să nu alăptez o perioadă cu sânul cu puroi. Celălalt îl refuza. Defapt o deranja faptul că nu prea aveam lapte în el.

Am vrut să renunț la alăptare

Nu credeam că poate fi atât de greu să alăptezi. Eram hotărâtă să îi dau lapte praf. Dar Minuca a fost mai deșteaptă decât mine. A refuzat biberonul cu lapte praf. Mânca foarte puțin. Cât să-şi astâmpere foamea puțin.

Speriată am întrebat: „Oare o scoatem la capăt?” Nu era deloc optimistă doamna doctor.

Luni urma să mă duc la mamografie. Știam că dacă nu reușesc să mulg puroiul, mi-l va scoate prin incizie. M-am ambiționat. Defapt cred că mă ambiționa plânsul Minucăi și refuzul ei de a bea lapte praf. Și am muls. Și am muls. Aveam puroi și pe jos și pe sus. Un miros oribil îmi bântuie și acum amintirile. Dar am reușit să scot mult puroi. Sânul își reducea dimensiunile.

Am scăpat de incizie, însă am agresat foarte tare sânul. Normal mulgi „ca omul”, dar eu nu mai aveam în gând decât să scot puroiul.

După o săptămână am reluat alăptarea cu sânul problematic. Celălalt îl refuza în continuare. O puneam totuși des la sân. Știam de legea cererii și a ofertei care stă la baza alăptării.

Așteptam cu nerăbdare ziua în care voi alăpta cu ambii sâni

Credeam că totul se va rezolva după aceea. Da, a fost mai bine, în sensul în care nu mai plângea chiar așa mult (era totuși puțin mai sătulă). Minuca nu prea vroia să sugă. Nici nu o mai auzeam să prea înghită când o convingeam să accepte sânul. Mă gândeam că poate o stresez eu prea tare cu mâncatul. Poate insist eu și bietei fete i se acrește deja de atâta țiți. Avea două luni. Mă bucuram pentru orice gram în plus ce-l vedeam pe cântar.

Credeam că nu funcționează bine cântarul

Și totuși, după ce adormea, Minu începea: „gâl, gâl, gâl”. Mânca!!! Trează refuza mereu. Nu am văzut altă soluție decât să o leagăn până adoarme, apoi să îi dau să sugă. Nu creștea „ca în grafice”, dar creștea. Doctorii ziceau că e mai slăbuță din cauza genei moștenite. Vroiam să îi cred. Și totuși ceva îmi spunea că nu e bine.

Când dormea, stăteam lângă ea cu țițirica în gură.  Am fost judecată, certată, blamată. Pentru mine conta doar să mănânce ceva copila mea.

După 6 luni începuse să sugă și trează. Nu mult, dar macar nu refuza mereu. Nu îmi venea să cred. Eram fericită.

M-am cam întins cu vorba… și Doamne, câte ar mai fi de zis… Urmează să scriu ce am învățat din toată experiența asta, de ce a refuzat Minu sânul și de ce nu creștea bine în greutate.

Nu povestesc toate acestea ca să par mama ideală, „lăptăreasa” perfectă care a reușit să continue alăptarea. Dar vreau să ști, nouă mămică că dacă vrei sa continui, poți cere ajutor. Repet, eu am vrut să renunț, însă Minuca mea m-a oprit. Și îi mulțumesc!