Vine barza?!

Ar fi fost prea frumos să vină barza. Și eu doar să stau cu privirea și cu brațele pregătite să-l prind pe Bebe. Doar că nu barza mi-o făcut copil. Așa că, Bebe nu a venit pe sus, ci aproape PE JOS.

M-am trezit singură

Am ieșit din salon ca să se poată odihni colega de salon. Și ca să cer o minge de travaliu. Și ca să vad ce se întâmplă cu corpul meu și cu Bebe. Și…liniște. Mai erau niste graviduțe care stăteau cuminți în pat. Atât. Nici o moaşă, nici o asistentă. Aveam contracții la fiecare minut. Nu mai știam ce să fac. Îmi venea să împing. Și eram singură… M-am lăsat pe jos de durere. Si ăsta a fost începutul. Pentru că a intrat doamna care facea curățenie și mi-a spus să mă ridic de jos pe motiv că e murdar. I-am zis că nu pot. I-am zis cât de dese îmi sunt contracțiile și că îmi vine să împing. Panicată, încerca să dea de moaşă. Moașa era la o cezariană. A venit fugind. Atât moașa cât și doamna care făcea curățenie s-au mobilizat exemplar. În final a apărut și doctorița de gardă. La 00:10 a venit pe lume bebele născut cu cezariană și la 00:25 bebicu meu. Cam la două ore din momentul internării.

„Da’, am născut, așa-i?”

Nu-mi venea să cred că am născut așa repede. Cu Minu am stat 19 ore în travaliu. Adevărul e ca de dimineață am făcut drumuri la spital. Prima dată pentru că mi s-au fisurat membranele. A doua oară din cauza unei sângerări. A treia oară cu contracții regulate la 2 min. De două ori am fost trimisă acasă. A treia oara mi s-a spus: „Nu mi se pare normal să veniți în aceeași zi de 3 ori la noi. Poate aveți dreptate că nașteți. Dar dacă în până dimineață nu nașteți, vă trimit acasă. Nu avem locuri. Și dacă vin alte gravide să nască, la noapte o vă ridicăm din pat!”

Eram obosită

Îmi promisesem că o să dorm dupa ce nasc. Clar că nu am reușit. Auzeam ciorile de afară. Și retrăiam vremurile frumoase de când eram studentă și stăteam în Haşdeu.

Îmi era somn, dar nu reușeam să adorm. Îmi era dor de Minu meu. Era prima noapte fără ea. Și nici pe Bebe nu-l aveam lângă mine. Nici pe soț. Dormea cu Minu acasă. Nu citise mesajul prin care îl anunțam că am născut. De venit să-l vadă nici nu se punea problema. Nu putea să o lase pe Minuca singură. Mami ajungea de la Satu Mare doar dimineața. Mă simteam singură… poate ca mamicile a căror copii nu le erau recunoscuți de tați… Eram totuși fericită…

Nu am dat bani

Nu că nu ar fi meritat personalul care s-a ocupat de mine. Ci pentru că am pornit de acasă hotărâtă să nu o fac. Pentru că ne plângem toți de problema asta, dar continuam să scoatem plicuri.

Pe doctorul meu nu mai aveam timp să îl anunț că nasc. Aveam încredere în moaşă. O femeie foarte faină cu care am născut-o și pe Minu. Într-adevăr, după ce am născut i-am spus că îmi vine să mai împing, dar m-a liniștit spunându-mi că totul e ok și m-a sfătuit să dorm. Ei bine, nu a fost chiar așa. Despre cum am ajuns din nou la spital, cum am stat 4 zile departe de ambii mei pui am povestit ceva aici și o să mai povestesc în curând.

Am întâlnit doctori frumoși

Rezidenții neonatologi s-au comportat fantastic. Vedeam la ei implicare, inițiativă, plăcere în ceea ce fac, dorința de a schimba ceva. Se luptau bieții și ei cu asistentele care de 30 de ani făceau același lucru și nu permiteau nici măcar unui doctor să le perturbe inerția. Dar per ansamblu, am fost foarte mulțumită de toți de la neonatologie: de doctori că m-au ajutat să alăptez, de asistente și îngrijitoare că nu se deranjau să mă deranjeze.

Mi-am dorit să nasc natural

Adică nu doar vaginal. Pe Minu am născut-o cu oxitocină și epidurală. Oxitocina am înțeles că nu putea fi evitată, însă după prima naștere știam că durerile vin și trec. Sunt mari, dar nu insuportabile. La Bebe ținem neapărat să nu mi se facă anestezie. Mi-a ieșit…

Cam așa s-a născut Bebe într-un „Spital Prieten cu copilul”. Bine că nu s-a născut acasă… Totuși a fost cea mai frumoasă naștere!