Azi am plâns ca un copil…
în fața ușii de la casă. Pentru că mi-am adunat toată puterea să umblu cu Minu pe la doctori și pentru că, înainte să coborâm din autobuz, a adormit. Speram să trec pe la farmacie să îi pot lua medicamentele prescrise, dar nu mai eram în stare. Și am reușit să o duc în brațe, așa bolnăvioară cum era. Și dormind ca un înger.
La fiecare pas mă rugam să am putere să mai fac unul
Am reușit să o dau cu capul de ușa de la lift, probabil gândindu-mă la
doamna femeia care a ieșit din scară când dădeam să intru (femeie care a remarcat „ce frumos doarme” Minu meu). Așa fascinată era femeia cum dormea Minu meu, încât nu s-a gândit să ne țină ușa să nu se închidă…
Am reușit să scot cheile și să deschid ușa. În lift m-au invadat lacrimile. M-a ajuat un vecin, deschizându-mi ușa de la palier. Doar că, în momentul în care am încercat să introduc cheia în ușa noastră, am scăpat cheile pe jos.
M-am aplecat după chei și am rămas acolo
Nu pentru că am vrut, ci pur și simplu nu mă puteam ridica.
Plângeam de nervi și de teamă să nu nasc din cauza efortului. Cu ultimele forțe m-am târât până pe hol unde m-am prins de mobilă și am reușit cumva să mă ridic. Am pus-o în pat , i-am dat doza de Panadol ce o aveam în casă, fericită că mă pot întinde lângă ea.
Doar că, după vreo 10 min a început ceva vecin să dea găuri cu bormașina. Minu s-a trezit urlând ca și când nu își împlinește somnul. După atâtea zile în care biata nu reușește să doarmă, asta ne mai lipsea. Noroc cu brațele mamei care fac minuni. Încă doarme scumpa, deși vecinul mai dă găuri…
Pe mine mă năpădesc lacrimile acompaniate de o durere a sufletului
Și mă rog ca după frumoasa mea zi să nu vină bebicu’ mai repede.
Și îi promit Minulicii mele că ea nu va trece prin ce am trecut eu azi. Că atâta vreme cât voi trăi, voi încerca să o ajut.
Pentru că e păcat să nu facem copii pe motiv că nu ne ajută nimeni
Pentru că am renunțat să mă mai întreb de ce lumea stă deoparte și doar privește.
Pentru că am înțeles că toți știm să dăm sfaturi, dar ne retragem frumos în momentul în care ni se cere ajutorul.
Da…sunt singură pentru că am ales să fiu departe de cei care ar vrea să mă ajute.
Și că aici unde am ales să fiu, lumea e prea interesată de propria viață și de propria pagină de facebook.
Și că pot… Deși nu e ușor, pot. Da, mă doare burtica și sufletul, dar merg mai departe…
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns