Mămici…o specie ciudată

De când am copii sunt alta. Nu pot purta o discuție normală cu cineva, pentru că iar mă trezesc vorbind de puii mei. Iar dacă partenerul de conversație nu are copii, îi aud gândurile cum urlă: „în puii mei”.

Discuțiile mamelor se rezumă la copii. Mai ales a mamelor casnice ca mine.

• Alăptezi? Păi cum să-i dai lapte praf? Al meu nu a băut lapte praf nici măcar în maternitate!
• Aaa…, nu ai născut natural? Habar n-ai cum e să fii mamă până nu simți durerile nașterii!
• Păi cum nu stă în fund? Al meu stă de la 6 luni.
• Nu doarme în pătuț? Al meu nu se pune problema să nu doarmă altfel.
• Nu umblă singur? X-ulicuță al meu umbla și la aniversarea de un an.
• Oooo…fetița mea la vârsta asta deja făcea propoziții!
• Să-l vezi pe a meu ce tare îi!!!

Avem tendința să judecăm

Câteodată chiar am impresia că suntem niște țațe cu basma povestind pe banca din fața porții.

Am alăptat, am născut natural și totuși nu sunt „mai mamă” decât alta care își hrănește copilul cu lapte praf sau care a nascut prin cezariană. Minuca face multe și îi o minune de copil, dar nu e „mai copil” decât alții.

Și eu am vrut să renunț la alăptare

Și aș fi renunțat dacă Minuca nu era mai deșteaptă decât mine. Ea a fost cea care a refuzat biberonul cu lapte praf. Și ce era să fac? Să-i dau supică de la 2 luni? Așa că am continuat. Ne-am chinuit amândouă. Nu zic că e greu să alăptezi, însă sunt cazuri în care nu totul decurge perfect. Pentru asta există consultanții în alăptare.

Se întâmplă totuși ca lipsa informațiilor, unele greșeli sau pur și simplu o decizie de moment bazată poate pe sfaturile celor din jur să te facă să renunți. Poate regreți. Te doare sufletul când te simți judecată. Poate chiar de o mamă care nu a suferit de depresie după naștere, sau una căreia are cine să îi gătească, sau una careia îi doarme copilul noaptea și poate și ea să se odihnească puțin, sau una care are cu cine să-şi lase copilul măcar o dată pe lună.

Alăptarea depinde de o serie de variabile. Sunt proalăptare. Dar încerc să fiu empatică atunci când zăresc biberoane cu lichid alb.

Am insistat să nasc prin cezariană

Eram convinsă că eu „nu știu să nasc”. Și aş fi născut-o așa pe Minu dacă nu ar fi fost doctorul meu împotrivă.

Am avut anestezie cu peridurală la Minuca. Și-a făcut efectul vreo 2 ore (2 doze). M-a ajutat să-mi conserv puterile pentru momentul expulziei.

La al doilea copil nu vroiam să aud de cezariană sau de epidurală. Trecusem o dată prin naștere, știam că nu e ușor, dar știam că  pot. Am reușit. Deși nu sunt mai mamă pentru Bebe decât pentru Minu.

Minuca a stat în fund doar la 8 luni

Și totuși e un copil normal. Și dacă ar fi avut probleme, tot un copil minunat ar fi fost pentru mine.

A umblat și a vorbit repede

Asta nu înseamnă decât că mi-a fost mie mai ușor.

Îmi amintesc sclipirea din ochii părinților mei când vorbeau de mine și de sora mea. Noi eram defapt niște copile obișnuite. Măcar sora mea învața bine, dar de mine era numai gura. Cu toate astea, părinții ne privesc cu mândrie. Ca și cum am fi cel mai bun „proiect” din viața lor. Așa îmi văd și eu copiii.

Minuca mea e „cea mai cea” fetiță…a mea. Așa cum și Bebe e „cel mai cel” băiețel pentru mine. Așa cum sunt toți copiii pentru părinții lor. Pentru că nu știu cum se face de „din toți copiii din lume, fiecare dintre noi l-am primit pe cel mai bun!”

Iar eu sunt cea mai bună mămică dintre câte mămici au copiii mei! Și tu esti cea mai bună mămică pe care o are copilul tău!