Ziua părinților de îngeri Organizatia EMMA

Când se naște un copil, se naște și mama. Femeia ce îl aduce pe lume exista înainte să vină copilul, însă mamă devine doar când dă naștere. Sau, mai corect spus când respira, simțea, trăia cu puiul ei din burtică.

Nașterea mamei de înger

Când puiul ei pleacă din lumea asta, se naște un Înger. Deși aud des că ai noștri copii sunt „îngeri” nu împărtășesc ideea. Îngerii sunt puii mici pentru care viața a fost prea scurtă.

Când se naște un Înger, se naște și Mama de Înger. E ciudat cum avem denumiri precum „văduvă” și „orfan”, dar pentru mamele care își pierd copiii nu este așa ceva. Poate pentru că nu s-a găsit un cuvânt potrivit care să înglobeze toată durerea ei. Sau poate pentru că ea rămâne până la ultima suflare MAMA copilului ei, deși nu il mai poate purta în brațe, ci doar în suflet.

Mama de Înger

O mamă puțin diferită de restul, pe care adesea o privim cu dezaprobare. Pentru că ceea ce face și ceea ce simte e diferit. Și, cum vedem adesea, să fii diferit nu e privit cu ochi buni. Tocmai de aceea, ca să ieși din rând, să nu-ți ascunzi suferința, să recunoști că treci printr-o perioadă grea, că ai acasă copii care nu mai sunt centrul universului tău, e nevoie de curaj. Să fii vulnerabil și să arăți asta, parcă e prea mult pentru lumea în care trăim.

Și chiar dacă vedem empatie în jur, sau defapt o încercare de a fi alături de persoana respectivă, sfaturile vin fără a fi solicitate și adesea sfaturile dor.

O sfătuim…

E mama căreia îi spunem că „așa e viața”. Noi, ăşita care știm „cum e viața”, nu știm că durerea unei Mame de Înger e cel mai probabil, inegalabilă. Și că, oricât de empatici am fi, părem sau chiar suntem falși în a da sfaturi acum.

E mama căreia îi spunem că nu are rost să sufere, pentru că puiul ei oricum era nenăscut sau prea mic. Parcă uităm că încă din burtică, copiii noștri sunt copii, chiar dacă au 100 de grame. Uităm că există copii doriți cu adevărat și că unii au apărut după ani de așteptări.

E mama căreia îi spunem să treacă peste ceea ce s-a întâmplat, ca și cum am vorbi despre o unghie ruptă. Îi vorbim de gândirea pozitivă, ca și cum am fi ași în aplicarea ei, fără să mai punem la socoteală momentul. Încercăm să-i distragem atenția, să îi spunem ce pantofi faini ne-am luat și exact ca în cazul în care aplicăm asta cu copiii noștri, nu doar că nu ajută, dar doare. Pentru că e privită ca nepăsare.

E mama pe care o sfătuim să nu mai meargă așa des la cimitir, de parcă noi știm ce înseamnă să nu te întâlnești cu propriul copil. E ca și cum negăm nevoia ei sângerândă de a-şi saluta pruncul. E ca și cum ne-am lăsa copilul la bunici în aceeași localitate și nu am merge să-l vedem cu săptămânile.

E mama pe care o judecăm că își neglijează copiii ce-i mai are acasă, o vedem ca nerecunoscătoare pentru că nu se bucură de ei acum. Noi ăştia care ne enervăm adesea pe copiii noștri pentru nimicuri, am face bine să ne analizăm înainte de a judeca. Noi, ăstea nemâncate și nedormite suntem mai îndreptățite să ne pierdem cumpătul în fața copiilor noștri decât Mamele de Îngeri?

E mama care află de la noi și de la orice nevorbit că e tânără și că poate face alt copil. Ca si cum copiii sunt înghețată și dacă ne scăpăm înghețata pe jos ne cumpărăm alta și incidentul e uitat. Cred în alți copii, dar cred totodata în TIMP. Timpul nu vindecă, dar ajută uneori. Pe lângă asta, copiii nu vin să umple goluri. Ei vin să fie copii unici, în momentul potrivit. Nu să fie copii-umbră a celui ce e Frățiorul din cer.

E mama…

E mama care simte că viața are ceva personal cu ea.

E mama care are o mie de „de ce-uri”.

E mama pe care o doare să vadă un copil născut în aceeași perioadă cu îngerașul ei.

E cea pe care o dor sânii și îi curge lapte, dar nu are copil la piept.

E cea care nu știe cum să le explice situația celorlalți copii ai ei.

E cea pe care o răscolește întrebarea „câți copii aveți?”.

E cea care trăiește cu durere ceea ce urma să fie prima zi de școală.

E mama care plânge cand mai trece un an de la pierdere. E mama care de ziua copilului plânge. E mama care plange si de ziua onomastica a copilului. E mama care de 1 iunie plânge iar. E mama care plânge și de 8 martie.

Ziua părinților de îngeri

Pentru Mamele de Îngeri dar și pentru a da sens pierderii fetiței ei, Bianca Brad prin Organizația E.M.M.A. organizează anual Ziua Parintilor de Ingeri, pe care o simt mai degrabă ca fiind ziua Copiilor Îngeri, ținută în absența lor fizică. Ieri a fost o astfel de zi. E ziua în care părinții trimit baloane la cer. Un fel de pupic, o îmbrățișare cu dor. Un gest simbolic, care contează foarte mult pentru unii. Alții sunt reticenți. Consideră că sunt doar ei cu durerea lor. E alegerea fiecăruia și e dreptul lor. Nu judec pe nimeni. Dar cred că un rol hotărâtor în absența lor de la astfel de evenimente îl are credința inoculată din copilarie „e rușine să plângi”, tradusă la vârsta adultă în „e rușine să suferi”. Eu cred că nu-i rușine să plângi și ideea asta o veți întâlni des la mine.

Dar mai cred că mamele astea nu au nevoie de sfaturile noaste, oricât de binevoitoare ar fi. Cred că Mamele de Îngeri au nevoie de o îmbrățișare sau doar de o privire caldă și de LINIŞTE în jur, pentru ca în interiorul lor nu va mai fi niciodată liniște…