Vedeți leagănele din poză? Vedeți toboganul? Cel mare și cel mic? Vedeți copii? Eu văd.
Cu ochii de acum…
văd curtea în care am crescut… Văd curtea copilăriei mele. Nu mai e așa, decât pentru mine. Poate și pentru ceilalți prichindei, mari acum, alături de care am copilărit.
Emoții…
Îmi amintesc cum jucam „elastic”, „tupu”, „floare”, „mâța”, cum făceam sarmale din pământ umed și frunze. Văd o bicicletă și o minge.
Mă văd mică. O văd și pe sora mea, mare, dar mică. O văd pe Adina, prietena copilăriei mele.
Aud gălăgie făcută de copii fericiți. Nu țin minte oameni deranjați de noi, copiii.
Simt gust de înghețată și de mâncare proaspăt gătită, pe care o refuzam adesea ca să nu pierd momente importante din fericirea Copilului Anca.
Am crescut cu cheia la gât
Închideam ușa, plecam afară la joacă, reveneam cu greu, după ce ai mei „ne strigau” de la geam. Încercam să tragem de timp, iar acum știu și de ce: câteva minute de fericire în plus.
Copiii de atunci
Eram atât de diferită față de copiii din ziua de azi. Eu nu m-am trântit niciodată pe jos în magazin. Niciodată! Pentru că nu prea existau magazine. 😉 Iar în puținele magazine ce erau, marfa era puțină și eram servită de vânzătoare. Nevoia de control îmi era satisfăcută, pentru că în orele petrecute „afară” eram și șef și executant. Nu-mi stătea nimeni în ceafă să îmi zică dacă e momentul să mă dau pe leagăn, dacă trebuie să folosesc toboganul mic, pentru că cel mare e periculos, și nici nu eram împiedicată să mă dau atât de tare pe leagăn, încât să mă învârt „peste cap”. Aveam grijă „la mașini” pentru că nu era complicat. Erau puține și apăreau majoritatea pe la ora 3 când venea lumea de la serviciu.
Mi-e dor. Și doare uneori…
Mi-e dor să mă uit pe geam să văd dacă a ajuns tati acasă cu mașina.
Mi-e dor de sunetul tocurilor mamei mele ce se auzeau când urca treptele.
Mi-e dor să cobor scările, iar peste ultimele să sar în fugă.
Mi-e dor de copiii de la bloc.
Mi-e dor de Anca-Mică, de părinții mei tineri, de fericirea de atunci.
Mi-e dor de salcia din fața geamului de la bucătărie, de salcia ce nu mai e. Mă uit cu nostalgie la salcii. Și știu că una asemănătoare a fost acolo, în locul în care am crescut, în locul care azi nu mai e ce a fost atunci…
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Paula says
Ba se afla in treaba dl Daraban sa strige de la geam sa nu mai batem mingea in fata blocului 😀
PS si mie mi-e dor … inclusiv de Anca mica 🙂 Te iubesc si ma bucur ca am avut o copilarie fericita!
Horvat Lucia says
Foarte frumos spus! Mi-e dor si mie de acele vremuri! 🙂