Ani la rândul, Crăciunul nu a avut farmecul Crăciunului din copilărie. Ani de zile nu am simțit mirosul perdelelor proaspăt spălate, nici nu am simțit senzația trăită în copilărie după ce puneam pe jos covoarele moi și curate.
Simt vag mirosul hainelor, al lenjeriei de pat, al fețelor de masă și al perdelelor călcate. Tânjesc după mirosul de mâncare amestecat cu aerul rece de afară. Mi-e dor de cârnații, caltaboșii și sângeretecul pe care am adesea impresia că doar tati știa să-i facă buni. Mi-e dor, of cât mi-e de dor…
Pe vremuri detestam perioada curățeniei de dinaintra Crăciunului. Pentru că atunci curățenia era curățenie: spălat de vitrine + conținut, bătut sau chiar spălat de covoare, geamuri, dulapuri și pupitre, uși, lustre. Cred că dacă era după mami, am fi curățat și becurile. Ba chiar și castraveții murați i-am fi golit să spalăm borcanele și să-i punem după aceea înapoi. Glumesc. Aproape ;). Din bibliotecă luam toate cărțile afară, ștergeam locul, iar când le puneam înapoi toate stăteau la linie în ordinea descrescătoare a înălțimii lor.
Înainte de acest Crăciun am aranjat cărțile de vreo 3 ori. Nu pentru că nu ar fi fost aranjate la linie (nu dreaptă ca în casa copilariei, ci sinusoidală cumva) ci pentru că de atâtea ori le-a scos Motanul afară. Bucătăria și geamurile mi le-a curățat mami acum o lună când a fost la noi. Nu, nu se mai vede.
Am ajuns să-mi fie dor să fac curățenie. Curățenie-curățenie. Ca pe vremuri. Sau măcar ca pe vremea de dinainte de copii. Nu mi-ar fi imposibil. Dar nu cred că vreau. Nu vreau sa fiu super mama-gospodina-sotia care le face pe toate perfect, iar pe când e gata totul să pic grămadă de oboseală. Vreau să fiu așa cum pot, imperfectă, dar cu energie măcar cât să-mi văd copiii. Nu să mă uit prin ei absentă, nici să mă enervez pe curățenia proaspăt terminată-disparută, nici pe mâncarea ce oricum nu o mănâncă micii.
Prăjiturile și cozonacii i-a facut soțul. Adică el a făcut banii, eu am luat banii și i-am dat pe prăjituri. Prăjituri de casă. Așa se numeau. Cam ca la magazinul „Economic” cu prețurile mari. Ăsta îi e numele. Doar numele. Și recunosc că în ultimul moment am tăiat de pe listă salata de boef, iar șnițelele le-am prăjit ieri. Aș fi putut să le fac în Ajun, dar mi s-a părut o idee mai bună să mergem la niște oameni dragi în timpul ăsta. O, da… s-a simtit ieri la noi miros de șnițele. Și, da…s-a auzit de la noi și zgomotul aspiratorului. Pentru că așa e la noi. Of da…e Crăciunul.
Niciodată nu mi-a plăcut să împodobesc bradul. Niciodată. Tati cu sora mea făceau mereu treaba asta. Anul acesta soțul a decretat:
„Împodobești bradul cu mami!”
Am simțit un nod în gât. Am lăsat-o pe Minu să împodobească cum a vrut și cum a putut. Apoi m-am tras frumos de fund și tot soțul a terminat sarcina.
În seara de Craciun am ațipit lângă Minu. M-am trezit buimacă să mă duc la Motă. Eram pe punctul de a merge liniștită la culcare, noroc ca soțul mi-a amintit să aduc cadourile. Așa somnoroasă uitasem că nu mai sunt copil, ca moșul nu vine dacă eu nu pun cadourile sub brad.
În schimb, anul acesta am reușit să mă bucur de Moș Crăciun așa cum nu o făcusem din copilărie. Recunosc: m-am molipsit de la Minu. Mai-mai am reînceput să cred în el. Pe lângă asta, pentru prima dată am introdus ideea că Moș Crăciun vine înfometat și trebuie să-i lăsăm ceva de mâncat. În copilărie nu am făcut niciodată asta, însă vreau să păstrăm obiceiul și anii următori.
În drum spre Biserică, m-am uitat la mine. Eram cu doi copii și un soț. Eram o familie. Alta decât cea din copilărie. Mi s-a părut cumva ciudat. Altă Biserică, altă familie. Mi se părea că trăiesc altă viață. Dar în suflet tânjesc după Crăciunul copilăriei. După mami, după tati și după sora mea. Mi-ar place adesea să fiu mică, mică să-i am pe ambii părinți lângă mine și să am și copiii. Să fim cumva frați… O, da…și pe soră-mea. Tot mică. Tot cu copii. Am fii așa 6 copii. Defapt dacă vorbim de minuni am fi 7 copii, cu puiul mic (mare acum) din cer. No, fie 9 și cu soții noștri.
Și dacă tot a fost sa fie cu dor, sora mea cu familia s-au pus pe drum și au venit la Cluj. Ar fi venit și mami. Știu ca își dorea. Dar ne vedem curând. Oricum mi-a trimis de toate: de la sarmale, la prăjituri. De la cadouri la dragoste. Așa cum doar o mamă căreia îi spui că nu ai nevoie de nimic, îți poate trimite.
Crăciun fericit! Crăciun fără stres. Crăciun petrecut în stare de conștiență. Of, cât mi-ar place să mă uit mai des în jur și sa înțeleg câte am…
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns