Sper ca puii mei să fie frați

Mă uit la ea cum doarme şi mi se aşterne liniştea în suflet.

O liniște ciudată, amestecată cu o mie de întrebări…

Oare cum se face de copila asta perfectă e a mea?

Oare când și cum a crescut ghemotocul ăsta ieșit din mine acu’ aproape doi ani?

Oare mai are resurse cu care să mă fascineze zi de zi şi arme pe care să le scoată când i se pare că viața mea e prea monotonă?

Oare poate fi ceva mai frumos pe lume decât să deschizi ochii dimineața şi două mânuțe fine să te mângâie pe față şi să auzi cum îți zice: „Mami, beșe tale!”.

Mă întreb dacă e ceva mai frumos pe lume decât să ai copii. Şi mă mai întreb ce naiba am aşteptat atâta amar de vreme să îi fac.

Mă întreb dacă poate cineva să te iubească mai mult decât copilul tău. Încă oscilez între două răspunsuri: mama sau copilul. Cred totuşi că mama. Sau poate depinde de situație şi de personaje.

Mă întreb cum mă voi împărți între cei doi pui ca să nu simtă nici unul că îl neglijez. Pentru amândoi cred că va fi greu. Am stat cu Minu aproape nonstop de când s-a născut. Pe lună nu cred că se întâmpla ca 5 ore să fie fără mine. Plus aproape 9 luni la căldurica din burtică. Bebe la fel. Respiră cu mine şi prin mine.

Va trebui să mă descurc astfel încât să nu simtă unul față de celalalt furie sau ură.

Cred că, pe lângă hrană şi siguranță fizică, e esențială siguranța emoțională a copiilor.

Sper ca puii mei să fie frați

De-asta am renunțat la comoditatea de a fi mamă a unui singur copil şi ăla deja mare, copil cu care nu se pune problema să te țină trează aproape toată noaptea (decât în cazuri extreme şi care nu depind de el) şi am mai făcut unul.

Pentru că anii trec extrem de repede.

Pentru că părinții se duc, de multe ori cu inima sfâşiată de gândul că îşi lasă copilul singur pe lume.

Pentru că, atunci când un parinte se duce, nimeni nu te înțelege mai bine decât fratele/sora ta.

Echipă

Aş vrea să crească înțelegând că sunt echipă nu duşmani. Chiar dacă fac echipă împortiva mea. Copiii au uneori nevoie de asta. Dar m-ar durea sufletul să ştiu că o casă sau alte bogății lumeşti îi separă.

Mi-ar place să înțeleagă că nu au cum să fie la fel, că au dreptul să aibă păreri diferite, că îi iubesc pe amândoi.

Aş vrea ca Minu să nu se simtă abandonată când voi veni cu bebe de la spital.

Şi nici neiubită când o voi ruga să facă puțină linişte să îl culc pe Bebe.

Şi nici trădată când va vedea că Bebe papă „țiți ei”.

E o adevarată provocare. Va fi greu. Dar nu pot da cu piciorul la tot ce am construit cu Minu timp de aproape doi ani. Clipa prezentă trece.

Degeaba am parte de „copii cuminți” care au înmagazinat în suflețel frustrări ascunse bine.

Eu vreau copii fericiți pentru că nu îi cresc pentru prezent, ci pentru viitor.

Nu îi cresc pentru mine. Îi cresc pentru ei. Oricât de dificil e asta pentru o mamă. Pentru că eu am doar rolul de a-i ajuta să-şi deschidă aripioarele, nu să îi țin în cuibul meu toată viața. Pentru că eu sunt doar o unealtă, nu o lume. Însă, aşa cum mă raportez eu la ei, aşa vor vedea şi ei lumea…

---

Sursa foto

Dacă ți-a plăcut, trimite mai departe 😉