Și mami plânge câteodată

Stiți sentimentul ăla tâmpit pe care îl trăieşti când un şiroi de lacrimi te amenință că țâşnesc din ochii tăi?

Iar tu îți faci vânt cu mâna în speranța că se vor evapora sau vor mai sta puțin acolo, înăuntru?

Pentru că te-ar durea şi mai tare să ți le vadă copilul şi să mai şi auzi „pânge mami”.

Sau pentru că eşti în autobus şi nu e frumos să te manifeşti astfel în public.

Dar se întâmplă să se adune multe. Sau mai bine zis, să se întâmple ceva care se adună peste vechile întâmplări „nerezolvate”.

Despre plâns aş putea să vorbesc mult

Pentru că recent am învățat să plâng şi am înțeles cât de mult mă ajută. Întâmplător…

Îmi era plin de durere sufletul de mai bine de o săptămână. Nu eram bună de nimic, dar nici nu am plâns deloc. Până când… înfoliam pătuțul lui Minu ca să-l dăm mai departe (aşa nou, dar cu praf pe el). Eram şi cu Minu în brațe (ca să nu dau peste ea din greşeală cum mi se băga tot unde îmi făceam eu treaba (ca toți copiii) ) când am tras mai tare de folie să se întindă bine şi s-a rupt. Cartonul tare al foliei de care trăgeam cu atâta patos m-a lovit direct în față. Am picat cu Minu în brațe direct pe canapea.

Am picat frumos

În sensul în care Minu nu a pățit nimic. Eu am rămas acolo să plâng ca un copil.

Am plâns bine. Şi mult. Şi când am terminat parcă eram alta. Mă simțeam bine. Mult mai bine. Aşa cum nu cred că m-aş fi simțit nici dacă spărgeam un set de farfurii. Aşa cum nu mă simțisem de muuuultă vreme.

Aveam un ochi umflat. Tare. Aşa cum doar în filme vezi

Îmi era ruşine să merg pe stradă pentru că, dacă nu eram prezentă în momentul accidentului, aş fi băgat mâna în foc că m-a bătut soțul.

Ziua următoare, umflătura se transformase într-o vânătaie frumoasă pe care am încercat să o reproduc şi la celălalt ochi ca să nu fie atât de vizibilă.

Dar eu mă simțeam bine.

Cred că plânsul m-a ajutat atunci să merg mai departe.

Nu sunt de părere că e bine să plângi de față cu copiii. Asta pentru că pe ei îi doare să te vadă plângând. Ei ştiu că plânsul înseamnă suferință.

E dureros să-ți spună copilul „nu pânge mami”. Majoritatea copiilor spun asta dacă îşi văd mama plângând.

Minu nu mi-a spus asta niciodată. Pentru că nici eu nu i-am spus asta niciodată. Pentru că nu vreau să o împiedic să-şi scoată afară durerea.

Dar o doare şi pe ea dacă plâng. Şi vine să mă strângă în brațe şi îmi zice că mă iubeşte. Îmi şterge lacrimile şi mă pupă. Ştie că nu plâng din cauza ei. Ştie că „mami plânge din cauză că…” sau „din cauza situației”. „Mami nu e supărată niciodată pe ea, poate doar din cauză că a făcut ceva ce nu mi-a plăcut”.

Am avut o perioadă lungă în care nu prea am plâns

Pentru că nu îmi permiteam. Nu, nu costă bani, dar nu mai eram copil ca să plâng (oricum şi când eram copil auzeam des (ca aproape toți copiii de pe vremea aceea) „te-am bătut sau de ce plângi?” , „e ruşine să plângi”, „uite ce urâtă eşti când plângi”, „ți s-au înecat corăbiile?” etc.).

A mai fost şi perioada în care eram însărcinată. Sarcină care a venit la foarte scut timp după ce tati a plecat la cer. Auzeam adesea sfaturi legate de faptul că ar trebui să mă gândesc la sarcină şi să nu mai plâng.

Nu mi-am trăit doliul pentru că nu am apucat

Nu ştiam pe atunci că îi făceam mai puțin rău lui Minu din burtică dacă aş fi plâns, în loc să țin în mine toată durerea aceea.

Mami a plâns extrem de rar în fața mea.

Trăiam cu impresia că oamenii mari nu plâng

Nici măcar când îşi pierd părinții. Pentru că „dacă eşti mare” nu te mai doare. Am trăit o lungă perioadă crezând asta.

Iar mai apoi crezând că e ceva în neregulă cu mine din moment ce „sunt mare” şi totuşi plâng.

Aşa am ales să plâng. Chiar şi de față cu Minu. Nu o fac intenționat, dar nici nu mă abțin tot timpul. Pe lângă asta suntem nonstop împreună.

S-a întâmplat să aştept să adoarmă ca să pot plânge. Şi când adormea nu mai puteam plânge. Pentru că plânsul e ceva spontan. Pentru că nu suntem actori să plângem „cu program”.

Durerea din suflet ne omoară câte puțin, nu manifestarea durerii

Da, normal că există și alte metode de a-ți elibera durerea captivă naiba știe prin ce cotloane ale sufletului. Dar eu vorbesc acum de plâns și despre cum am învățat să plâng.

La 30 de ani am învățat să plâng. Sănătos

Fără să am remușcări că îmi permit să plâng. Fără să permit cuiva să ma întrerupă sau să mă judece.

Pentru că l-am trecut din categoria „rușine” la categoria „elibrare”.

Pentru că nimeni din cei care îmi spun să nu plâng nu sunt lângă mine când am o problemă. Atunci mă trezesc singură. Am doar lacrimile cărora le dau drumul să-mi spele ochii cu care mai apoi văd altfel viața. Mai frumoasă…