De cand sunt mama de doi, ma tem de spital. De internari defapt.
Pana sa il nasc pe micul meu (acum mare), nu am fost niciodată despartita de Minu. A trecut si nasterea puiului, insa cum povesteam, la câteva zile dupa nastere, m-am intors singura la spital si am pierdut 4 zile din viata copiilor mei.
Pentru prima data, simteam ca nu mai pot fara el, fara nou-nascutul meu care in loc sa suga laptic de la mine, era hranit de tata prin SNS. In loc sa plang de fericire langa copilasii mei, plangeam de disperare intr-un salon al durerii.
Pediatrie 2
Recent am fost cu Minu internata la Pedi 2 (Cluj).
Trec peste faptul ca am fost mai mult decat multumita de actul medical, de medici si de restul personalului, am fost uimita de conditiile din spital.
Am fost intr-un salon de 2 persoane, cu cate o baie la 2 saloane.
Cand i s-a recoltat sange am stat langa ea fara sa cer eu asta.
Am rugat doctorul sa ii faca si analiza pentru intoleranta la gluten, pentru ca ea are probleme cu greutatea de mica. Discuția cu dr a fost cam asa:
„- Stiti, eu tocmai ce i-am facut analize de sânge. Si apoi mi s-a pus pata ca vreau sa stau linistita in ceea ce priveste glutenul. Platesc eu analiza, dar chiar nu vreau sa-i mai recoltez o dată sânge. Stiti ca noi, mamele suntem cam…, avem fixuri si pitici. Dar vreau sa stau linistita.
– Da, stiu si imi place ca recunoașteți asta, asa ca o facem.”
Nu am plătit nimic, dar nu asta conteaza.
Mancarea a fost de regim. Nu stiam de ce nu primesc si eu mancare, doar in ultima zi am fost intrebata daca am bon de masa. Nu stiam cum se procedeaza, dar oricum nu conta pentru mine in acele momente.
Din cate am inteles, parintii cu copii mai mari de 3 ani trebuie sa-si plateasca bon de masa, no nu stiam, dar e bine de reținut.
Magazinul care era pe vremuri in curte, nu mai exista.
Si ca sa radeti putin, povesteam cu Minuca ulterior de zilele petrecute în spital si ii ziceam de fata din salon ca mi se pare draguta (avea vreo 16 ani), iar fiica-mea m-a contrazis. Din vorba in vorba, imi spune ca nu e deloc drăguță pentru ca ea a stranutat si nu i-a zis „sanatate”.
Iar micul meu cand m-a văzut dupa 4 zile, m-a salutat cu:
-„Mami, titi!
– Credeam ca te-ai intarcat!
– Nu!”
Dar, da, inca suge. Am vrut sa trecem peste perioada asta cu medicii, dar urmeaza sa ne despartim, pentru ca titi a noastra ramane mica, dar asa cum zice Dana Ganja, „Doar titi ramane mica”. Revin cat de curand cu detalii.
Pediatrie 1
La pedi 1, micul meu mare a fost tratat de dr Barbu. Nu am cuvinte sa va spun ce om fain este. Din cate am observat nu chiar toti sunt asa.
Conditiile nu sunt ca la Pedi 2, am stat in mai multe saloane, pentru ca aici sunt si pe partea de digestiv si de repirator, este si salon pentru cazurile grave si nu puteau sa amestece cazurile. In schimb am auzit foarte multe scuze din partea tuturor. Pe mine nu m-a deranjat situatia.
De curatenie am fost foarte multumita, cand se elibera cate un salon se punea lampa ca sa distruga bacteriile (cred), in permanenta era sapun, servetele, hartie igienica si dezinfectant.
Mi-era groaza ca micul nu vrea sa faca in scutec, insa exista olite de unica folosinta.
Toaleta era la naiba, ma rog din cele 4 saloane in care am stat, am nimerit si aproape de toaleta. Acum e mare micul si intelege, ma rog l-am gasit o data cand m-am intors de la toaleta ca umbla pe coridor, insa trauma cu wc-ul departe o am de anul trecut (avea putin peste un an) cand am fost internati in spitalul din Satu Mare. Pat mare, micul recent descoperea mersul si toaleta era in celalalt capat de coridor. Pe colega de salon nu ma puteam baza, adica intelegeti voi. Nu vreau sa vorbesc de internarea de acolo, pentru ca si acum mi-e groaza sa-mi amintesc. Desi la Satu Mare exista niste saloane „speciale” care le poti plati.
Acum, primul salon in care am stat era doar cu patut de bebe si scaun si am intrebat daca exista astfel de rezerve. Se pare ca nu. No, da am fost mutati destul de repede.
Nu am fost lasata sa stau langa pui pana i s-a montat branula. Pentru prima data m-am simtit aiurea. Simteam ca-l tradez cumva, desi l-am dat in viata asta atator cadre medicale pentru diferite interventii, dar acum parca a fost altfel. A fost intepat in mai multe locuri si inteleg ca nu e ușor cu puii asa mici, insa chiar cred ca daca e si mama aproape e mai usor.
Mancarea a fost foarte buna.
Am dat de oameni draguti, asa cum doar in spitalele din Cluj am nimerit. Stiti cat de mult conteaza asta cand esti speriat, obosit, depasit de situatie? Enorm. Repet, sunt si oameni mai dificili, noi am avut o experienta buna in ansamblu.
Si stiti ceva: si de la colegele de salon am invatat multe: mame simple sau nu, unele m-au invatat ca dragostea pentru un copil trece dincolo de greutati si usi inchise, alta mama m-a uimit cu calmul ei, iar alta m-a invatat ce înseamna nepasarea. Am probabil in mine parti din fiecare, insa a fost cumva revelator sa le vad asa evident.
Despre dor si emotii, despre prieteni si oameni dragi, poate de alta data… Acum vreau putin sa ma reculeg. Am reluat comenzile pentru Minu Busy Book de Primavara si vreau sa lucrez la niste carticele speciale pentru perioada internarii în spital a copiilor. Pentru ca dupa o zi, doua, majoritatea se simt mai bine si plictiseala e grea pe un pat de spital.
Suntem bine. Acum. Adica sper.
Am ramas aceeasi mama care ma tem mai mult pentru copilul cu probleme de sanatate mai multe. Gresesc adesea, de multe ori ii iau partea, desi nu e corect. Dar ma tem. Inca ma tem. Sper sa pot zice in curand ca s-a terminat, desi parca nici putere sa cred asta nu mai am.
Scriu langa doi mici care dorm, desi mai verific temperaturi, dau tratamente si sper sa ne trezim acasa. Si caut cumva putere sa cred ca dupa 2 ani si 5 luni in sfarsit s-a terminat… Nu ma intrebati nimic, am spus oricum prea multe. Suntem bine.
Lasă un răspuns