Merg încet, pe pământul înghețat cu zăpadă pe ici pe colo. Mă tem să nu alunec cu Bebe în marsupiu. Nu doarme, deși tare mi-aș dori să fiu doar eu cu mine.
Calc încet pe o poteca îngustă care mă duce la tati.
E frig. Simt frigul și știu că așa era și în urmă cu 4 ani. Doar că atunci frigul de afară părea un detaliu minuscul în comparație cu ce era în sufletul meu. Acolo, pe poteca aceea a mers tati pe ultimul drum.
Merg încet și mă gândesc la cei 4 ani. La cei doi copii ai mei, care nu erau pe atunci. Mă gândesc la bunicul lor pe care nu l-au cunoscut. Of… Am inima strânsă, dar nu pot să plâng. La fel ca în seara în care am aflat că nu mai este.
Mă uit la casa în care am copilărit. E plină de copii. Nu a apucat să-și cunoască decât două nepoțele. Una e cu el, în cer. Și văd imaginea lui cu fața plânsă când și-a văzut prima nepoțică. Nu știu dacă erau lacrimi de fericire sau de neputință. Poate nici nu mai contează.
Mă trezesc adesea când simt că mi-e greu spunându-mi că dacă ar fi trăit, tati mi-ar fi fost alături. Îmi imaginez cum ar fi ieșit cu puii mei în parc sau cum le-ar fi gătit. Las capul plecat pe stradă când văd bunici cu nepoți. Mi-e teamă să nu mă dea de gol lacrimile.
Mă tem de întrebări la care nu știu ce să răspund.
Minu a fost la cimitir doar când era bebeluș. Apoi, pe măsură ce creștea am ținut-o departe. Mă aștept din clipă în clipă să fiu nevoită să răspund unor întrebări. Încă nu știu cum, însă trebuie să o fac cumva.
Când eram mică, bunicii mă duceau la înmormântările din sat. Nu-mi dau seama ce era în capul lor. Nici nu mai contează. Vedeam oamenii palizi și nemișcați în sicriu, auzeam babele bocind care mai de care mai dramatic, apoi primeam un colăcel. Ne jucam pe acolo mai multi copiii, însă cu mortul pe masă parcă nici jocul nu avea farmec. De asta am ales ca Minu să nu vadă așa ceva. Mă gândesc că o fi doar sufletul meu de copil expus la moarte mult prea devreme acel ceva care mă face să ascund că și eu, mama ei am un tată.
Citește și: Nu ai tata?
„N. de ce are două bunici?”
O mai întoarcem și o băgăm în schemă pe bunica mea. Și ies 2 la socoteală. Doar că bunica Vica azi-maine face 100 de ani și ar trebui să povestim puțin… Amân. Regret și mă simt neputincioasă.
Of, pui mic…Și părinții au părinți. Doar că unii nu-s aici…
Of, 4 ani… Mă doare încă…o zi de atunci. Mai am întrebări și regrete. Mai am lacrimi și dureri.
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Mamica Mariei si a lui Radu says
Offf… stiu cum e… ai mei nu au niciun bunic… doar cate o bunica de cate-o parte… nu am tinut-o departe de moarte…pentru ca moarte e parte a vietii… i-am explicat ca oamenii se duc in cer la Doamne Doamne si ca ne vegheaza de acolo. Nu a intrebat de ce… nu vreau sa ii spun inainte de a avea ea curiozitate. Ii voi spune adevarul… dar doar atunci cand va intreba.
A crescut de la 6 luni in preajma unei matusi care a murit dupa 2 ani… o iubea si inca ma intreaba de ea… dar e linistita ca stie ca e acolo sus si o vegheaza…
Putere iti doresc!🤗
Anca Munteanu says
Multumesc de mesaj! Te imbratisez!
PS. Intre timp (articolul e scris anul trecut) am discutat despre moarte cu fetita mea si ma simt mult mai impacata.
Discutand cu Psihiatrul Cristian Erdei, am inteles ca multe temeri veneau din trecutul si din interiorul meu. Aici gasesti interviul: http://e-minu.ro/cum-le-vorbim-copiilor-despre-moarte-interviu-cu-psihiatrul-cristian-erdei-prima-parte/ , poate iti este de folos si tie.