Probabil stiti ca m-am legat mereu de sintagma „copil rau”. Raman la convingerea mea ca nu exista copii rai, ci doar copii care au un comportament rau (de n-spe mii de ori/zi). Cred si acum ca aceste comportamente sunt strigatele lor de ajutor. Uneori le intelegem, alteori nu. Uneori chiar daca le intelegem, nu mai avem resurse emotionale sa le raspundem cum e sanatos.
As vrea sa nu vorbesc despre moda asta noua de parenting din care unii parinti inteleg ca blandetea nu trebuie completata de educatie. Pentru ca sub pretextul iubirii neconditionate uitam de limite si de faptul ca sunt sanatoase. Incercam atat de mult sa ne ferim copiii de frustrari, fara sa stim ca si acestea au rolul lor in copilarie.
Copiii mei sunt fix ca toti copiii:
minunati, dar cu comportament dificil adesea. N-am nici un merit, chiar sunt niste copii obisnuiti.
In ultima vreme o vad pe Minuca mea prea matura pentru cei 4 ani si ceva ai ei. E cea care se ofera sa aiba grija de toti din jur. Sensibila si atenta la emotiile celorlalti, am cumva impresia ca ceva nu e ok.
„Fetele din parc se joaca cu mine doar cand le duc jucarii si apoi nu se mai joaca cu mine.”
Stiam de faza, stiam ca nici nu e salutata, ci vin la ea doar ca sa-si ceara voie sa se joace cu ce aduce de acasa. Am inteles ca nu-si doresc sa fie prietene si nu e nimic rau in asta.
Ma simt aiurea pentru ca nu stiu cum sa procedez. Nici eu nu sunt prietenoasa si am lipsuri mari la acest capitol.
– Am vazut ca fetele (X, Y, Z) nu te saluta, nu se joaca cu tine, ci doar vin sa-ti ceara jucariile sa se joace cu ele.
– Da.
– Si tu cum te simti cand fac asta?
– Ma supar, dar le dau.
-Pentru ca iti face placere sa imparti?
– Da.
– Si nu esti trista apoi?
– Ba da. Dar altfel nu vorbesc cu mine.
– Si cum crezi ca ar trebui sa procedezi in viitor?
– O sa le duc mai multe jucarii ca sa se joace cu mine.”
Am ramas muta
Pentru ca m-am vazut pe mine. Imi face placere sa ajut, insa adesea raman fara nimic pentru sufletul meu. Mi s-a intamplat de multe ori sa ma trezesc singura, cand aveam si eu nevoie de ajutor. M-am ridicat si am continuat sa fiu omul bun care sare de cate ori cineva are nevoie. Ma intorc adesea trista si ma afund mai tare in tristete. Defapt in „cat de proasta pot sa fiu”.
Mi-e clar ca impart jucarii doar ca oamenii sa se uite la mine. Sa se joace cu mine. Sa ma iubeasca. Sa fiu apreciata. Fac ce nu-mi place doar ca cei din jur sa fie fericiti. Multumiti. Exact ca fiica-mea, imi dau bomboana primita altcuiva, desi mi-o doresc si eu. Uit de mine pana cand simt ca nu mai pot. Ca e prea mult. Uit sa pun punct si mi-e groaza sa o iau de la capat. Si vai, ce ma doare cand vad ca am un copil identic.
Sambata a fost la o zi de nastere. Cand a aflat de invitatie, se intreba cu voce tare de ce o fii invitat-o pe ea T.:
„Poate pentru ca sunt buna cu el”.
Din nou pauza… Mi-era clar ca incearca sa fie perfecta ca sa fie apreciata.
– Auzi? Eu am fost vreodata naspa cu tine?
– Nu!
– M. …. Am fost. Stim asta.
– Da.
– Dar tu ma iubesti?
– Daaa!
– Chiar daca nu am fost buna cu tine mereu?
– Daaa!
– No, vezi? Pe prieteni ii iubim si daca gresesc si daca ne supara. Si pe oamenii dragi. Nu cred ca T. te-a invitat la ziua lui pentru ca esti mereu buna. Probabil ii place sa se joace cu tine, sau cum vorbesti, sau pur simplu ii place de tine, nu stiu. „
Am incheiat discutia pentru ca sunt varza la capitolul socializare. In general la capitolul viata. Nu stiu daca a inteles ceva.
Insa eu am fost ziua urmatoare la un curs a dr Petronela Popoviciu: „Solutii concrete cand copiii refuza alimentele”.
Capitolul greutatea copilei mele si nervii mei cand vad cat mananca e imposibil de redat.
Pe scurt: copila mea nu mananca!
Bine, ceva tot mananca si mananca variat, insa foarte putin si fara pofta.
Doamne feri sa vina la noi alti copii si sa-i vad cum mananca, pentru ca mi se aprind toate butoanele. Pe interior. Incerc sa nu verbalizez, dar ma tem ca adesea se vede ceva.
Ideea e ca dupa acest curs parca s-a legat totul: dorinta ei de a fii acceptata, de a fii perfecta, de a fii copil model. Si culmea, s-au legat de mesele noastre.
Am inteles ca masa e momentul cel mai bun in care avem sansa sa le demonstram copiilor nostri iubire neconditionata. Adica una e sa ma aplec la nivelul ei sa-i explic ca nu pot renunta la o limita, asumandu-mi scena din urmatoarele clipe (asta e usor) si alta e sa deduca din ce zic cand suntem la masa ca mami e mandra de ea pentru ca mananca. Ma rog, asta e cumva ideea de baza.
Parca o aud cum ma intreba unori:
„Esti fericita ca am mancat atata?”
Simt ca mancatul ei se rezuma la a face ceva sa fie mami multumita. Si cumva acum mi se traduce asta in minte: „Eu sunt suficienta pentru tine? Iti voi face pe plac de cate ori pot, pentru ca tu ma vrei perfecta. Urasc sa mananc, dar fac un efort sa fiu asa cum iti doresti”.
Zici ca nu aveam inainte destule motive pentru care sa-mi fac mustrari de constiinta despre mama care sunt, ca acum m-a apucat si faza asta.
In momentul in care am simtit ca nu mai pot din punct de vedere emotional, am declarat razboi iubirii neconditionate. Se intampla candva dupa ce micu’ a crescut si eu ma simteam depasita de tot ce insemna viata mea.
In ceea ce priveste masa, uneori am recompensat-o, am laudat-o, am conditionat-o, mi s-a intamplat de cateva ori chiar sa o compar cu frate-sau. Radem si glumim, dar stiti faza aia: „Imi iubesc ambii copii la fel, totusi putin mai mult pe cel care mananca si doarme!” ?
Mi-e atat de greu sa stiu ca e diferita! Poate pentru ca am fost mereu un om diferit, ambalat frumos ca nu cumva lumea sa se prinda ca nu-s de-a lor.
Stiu teoria, insa dansez pe muzica asta inceputa probabil undeva in copilarie si continuata in prezent. Ma straduiesc sa nu o ascult, sa dansez dupa alt ritm, nu-mi iese, ma frustrez si ma intreb cata presiune mai pot indura. Inchid ochii, ma simt bine ca am scris. Mi-era dor. Simt scrisul ca pe un medicament pentru suflet. Ma intreb cati dintre voi vedeati doar ambalajul meu frumos care nu iese din tipar. Inchei si ma prefac ca nu ma intereseaza ce ganditi despre mine…
Cristina says
Imi pare rau ca se n tampla asa si proiectam in copiii nostri pàna si caracterul nostru😣 mi a placut cum ai scris, apropos…pe fiica ta o cheama Myna, are 4 ani si fiica mea, cand am citit parca eram noi doua hmm
Anca Munteanu says
🙂 🙂 🙂
Paula says
O imbratisare!!! Si N. si L. mananca putin, chiar foarte putin, desi tu crezi ca mananca bine. In plus mai sunt si FOARTE pretentioase. Eu ma minunez de cat mananca Minu. Cat mananca sau nu e o chestiune relativa. Eu ma multumesc cand macar gusta 🙂
Anca Munteanu says
Da, m-am prins si eu in ultimele saptamani ca defapt mananca. :*