O zi minunată???

De când era în burtică, i-am spus Minucăi o poveste. Am continuat până recent cu povestea asta. O redau pe scurt aici:

„Într-o zi, o fetiță s-a întâlnit cu bunicul ei:

– Salut, bunicule! Ca faci?

– Salut, Soare mic! Uite, sunt bine! Ai văzut ce zi minunată e astăzi?

Fetita, nedumerită îl întreabă:

– Măi bunicule, nu înțeleg… și ieri mi-ai zis că e o zi minunată. Şi azi îmi zici. Păi și ieri și azi, ambele zile sunt minunate?

– Uite cum stă treaba, pui mic:

• atâta timp cât dimineața, când deschidem ochișorii, putem vedea lumina soarelui,
• atâta timp cât putem auzi ciripitul păsărelelor;
• atâta timp cât putem simți mirosul ploii vara și mireasma zăpezii iarna;
• atâta timp cât avem mâncărică „să băgăm în burtică”,
• atâta timp cât cei dragi sunt alături de noi…

nu avem motive să credem că astăzi nu este o zi minunată. Și dacă astăzi este o zi minunată, nu avem motive să nu fim fericiți.

Fetița nu a prea înțeles ce vrea bunicul să spună, dar a crescut și a înțeles că atâta timp cât …” (și repetam ideea până adormea sau ne plictiseam una dintre noi)

De ce îi ziceam povestea asta?

Pentru că știu că gândirea ne este ghidată de niște „progrămele instalate” de noi sau de alții, de-a lungul vieții.

Și încercam să-i instalez progrămelul care să-i dicteze subconștientului ei să vadă frumusețea zilei. Să învețe să fie fericită privind o floare sau auzind susurul unei ape. Să fie fericită că nu ducem grija zilei de mâine. Să fie fericită că ne avem unul pe altul.

Am zis povestea asta mai bine de doi ani…Până de curând…

De curând am început să mă întreb dacă asta înseamnă fericirea și dacă asta vreau să rețină copiii mei…

Atâta timp cât vedem, auzim, simțim, nu avem grija zilei de mâine și ne avem unul pe altul…DOAR ATÂTA TIMP suntem fericiți?

Oare dacă mâine nu vom mai vedea lumina soarelui când ne trezim, sau nu vom mai putea auzi ciripitul păsărelelor asta ne va împiedica să fim fericiți? Oare chiar în asta constă fericirea? Da, nomal că ziua în care afli că nu vei mai vedea, sau nu vei mai auzi, sau că nu îi mai ai pe cei dragi alături nu are cum să fie minunată, dar nu aș vrea să cred că fericirea se sfârșește în ziua aceea. Viața merge mai departe și ar fi trist să nu fie așa. Într-adevăr etichetările de genul: orb, surd, infirm…dor, dar nu aș vrea ca un impediment de genul acesta să mă transforme într-o nefericită. Pe copiii mei nici atât.

Cred în puterea poveștilor

Cred că îmi pot învăța copiii să se răzbune zicându-le de câteva ori „Capra cu trei iezi”. Cred totoși în puterea vindecatoare a poveștilor. Dar cred că trebuie alese cu grijă. Noi am crescut cu „Albă ca zăpada!” și ne facem scenarii când un copil își petrce weekendul cu tatăl și cu noua lui parteneră… pentru că am învățat că mamele „vitrege sunt vitrege”. Și am învățat că ne mănâncă lupul dacă nu ascultăm… și azi crdem că ne mănâncă lupul dacă trecem peste cuvântul șefului.

Și atunci, poate ar fi bine să fiu mai atentă ce idei inoculez în creierașul lor imaculat…