De mică, primăvara când mergeam cu mașina, părinții îmi repetau:
Mi-a intrat ideea asta în cap și astăzi când văd berze mă mai gândesc la spusele lor.
Săptămâna trecută am văzut prima barză. Oare ce făcea: stătea în cuib.
Până acum, mă întristam când prima barză pe care o vedeam în acel an nu zbura, dar de data aceasta… am zâmbit.
Poate pentru că nu mai cred în berze și nici în superstiții. Dar mai tare pentru că de data aceasta m-am bucurat.
Am simțit pentru prima dată că am scuză ca să fiu leneșă.
Pentru că am obosit. M-am obosit. Eu pe mine.
Am obosit să mișc toată ziua ceva prin casă, fără a se observa asta.
Am obosit să trag tare ca sa fac cât de multe.
Am obosit să car după mine credințe limitative care urlă ca oricum nu fac nimic toată ziua/noaptea.
Am aflat doar acum de ce persoanele care își lasă treaba nefăcută și se odihnesc, îmi displac. Am aflat că e despre mine și despre gândul că nu merit să fiu apreciată, iubită și respectată dacă nu fac ceva clipă de clipă.
Dacă mă întind pe canapea când am atâtea de făcut (și tot timpul am ceva de făcut).
Dacă ma aranjez și pierd mai mult de 2 minute să văd cu ce mă îmbrac.
Dacă dorm, deși copiii sunt treji.
Doar că… am aflat târziu că și dacă nu stau o zi întreagă jos, nici măcar când mănânc (dacă mănânc), lumea din jur tot îmi va spune că nu fac nimic toată ziua. Poate pentru că fără să-mi dau seama asta transmit, poate pentru că le permit sau poate pentru că i-am obișnuit pe toți că pot, că eu nu am nevoie de odihnă și nici de timp pentru mine.
Astăzi vreau să cred în superstiții și în berze. Ca pe vremuri când singura mea problemă era să fiu chemată la masă și să las joaca pe mai târziu.
Astăzi vreau să mă întind pe canapea, să închid ochii și să mă văd într-o dacie veche, cu tati la volan și mami în dreapta lui. Vreau să stau pentru că prea multă vreme mi-a fost frică să mă întâlnesc cu mine și cu amintirile ce dor. Prea mi-a fost frică să mă întreb ce vreau de la viață și de ce nu am curaj să alung dîn jurul meu oamenii care mă folosesc și pe cei care nu mă respectă.
E 15:20 și e prima dată când stau astăzi. Dar stau. Copiii dorm. Trebuia să aleg spanacul și să-l gătesc. Îl las acolo. Pe mai târziu sau pe niciodată. Am făcut azi o ciorbă și 2 feluri principale. Deci avem mâncare. M-am aranjat. Și am îndrăznit să spun că vreau să mă duc la un curs.
Pentru că am obosit să merg cu copiii după mine peste tot.
Și am obosit să ratez evenimente din cauză ca nu pot duce și copiii cu mine.
Am obosit să mă simt ca naiba când vreau să scriu ceva pe blog iar până noaptea când am timp să scriu, să uit ideea.
Am obosit să am visuri și dorințe pentru care nu fac nimic.
Am obosit să ofer, fără să cer.
Am obosit să mă străduiesc să nu-mi las lacrimile să curgă pentru simplul motiv că m-am fardat azi după muuultă vreme…
Pentru că o barză ce STĂ mi-a amintit că viața mea este și despre mine, nu doar despre alții.
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns