Multumesc!

„-Mami, tu ai o multime de prieteni!
– Hmmm …?
– Da, mami! O ai pe Andra, pe Stanca, pe nasa Virgi, pe Sanda, pe mama Maiei, pe Cristina, pe tusi Paula, pe mine, pe Gabri. Si noi suntem prietenii tai.
– Da iubita! Am multi prieteni.”

Cateodata, copiii imi amintesc ceea ce eu uit. Ca de exemplu ca am o groaza de prieteni. Nu a fost mereu asa. Copil fiind, nu aveam prieteni. Nu stiam sa-mi fac prieteni. Apoi, incet m-am inconjurat de oameni buni care au devenit prietenii mei, nu pentru ca m-am schimbat, ci pentru ca probabil au inteles ca nu ma descurc la capitolul asta si ei “trageau”cumva de mine. Asa e si acum. Si eu ma bucur, pentru ca nu stiu sa fiu prietena.

Discutia a venit azi, la fix 8 ani de cand ma tot pregatesc sa le multumesc tutror prietenilor care au fost alaturi de mine cand a murit tati. 11 ianuarie 2013.

Azi, e ziua internationala a cuvantului “MULTUMESC” si mai mult decat oricand, le multumesc prietenilor mei, pentru ca sunt si au facut parte din viata mea mai ales in ultimele lui, asa la telefon, pe net, la distanta. Dar mai aproape decat in orice perioada a vietii mele.
Multumesc pentru acel “As vrea sa te imbratisez, dar nu o fac!” de astazi, care a contat pentru mine mai mult decat orice imbratisare fizica.

Si ma intrebam daca sa scriu aceste randuri sau sunt puerile, daca sa-mi termin comenzile pe maine inainte, ca sa fiu sigura ca sunt gata la timp. Dar un lucru stiu sigur, ma duc imediat sa termin caietele, acum scriu pentru ca nu vreau sa ma culc. Pentru ca am 35 de ani si inca am temeri. Inca ma tem sa ma culc, pentru ca ma tem de ziua ce vine. Inca sunt un copil rasfatat care nu stie sa faca fata vietii si incearca sa chiuleasca ca oarecand de la scoala. Doar ca nu mai pot chiuli. Stau in picioare si raspund zilnic, dintr-un text urat pe care nu mi l-as fi imaginat asa cand eram mica. Si iau adesea note mici la materia asta, cea mai grea, pe care o numim in general viata, si cand nu mai putem, o numim #&*)^. Iar eu in ultima vreme prea des nu mai pot, sau poate ca pot dar nu stiu eu cum. Si aici intervin toti dragii mei, cei din jur, multi. Multi care sunteti prezenti in viata mea. Si va iubesc! Pentru ca eu nu ma descurc fara voi. Pentru ca imi suportati toanele, lacrimile si nebuniile, va MULTUMESC!

Si vroiam sa inchei, dar totusi, sunt datoare sa multumesc tuturor celor care cumparati caietele mele, pentru ca astfel imi dati sansa sa nu lipsesc de langa copiii mei 8-10 ore pe zi.

Si cred ca ar fii corect si frumos sa recunosc ca am o familie frumoasa, o viata pe care cei din jur o vad perfecta, o firma care merge bine si ca altora le e mai greu. Ca putea fi si mai rau. Ca adesea sunt atat de socata de ceea ce traiesc, incat nu vad ca putea sa fie si mai rau.