De cand ma stiu, m-a interesat sufletul oamenilor. Nu sunt un om bun si nu fac in general nimic pentru oameni, dar sunt in stare sa empatizez atat de mult cu un om, incat uneori simt asta ca pe o povara. Spun asta ca sa intelegeti de ce scriu azi.
Pai treaba sta asa:
am auzit de ceva vreme de o carte: Minunea (R.J. Palacio, Ed. Arthur). Si cum viata mea de mamica se invarte de aproape 5 ani in jurul unei (unor) minuni, am hotarat ca este o carte pe care nu pot sa o ratez. Habar n-aveam despre ce este. Citisem pe undeva doar atat:
“M-am apucat sa citesc Minunea de R.J. Palacio. Dupa cateva pagini am inchis-o. Nu am avut putere sa continui.”
Nu intelegeam despre ce putere vorbea acea persoana. Am inteles acum si nu pot rezista sa nu va spun si voua.
August un baietel diferit
Pe scurt, personajul central este August, un baietel de 10 ani care s-a nascut cu o boala genetica, suferind de Sindromul Treacher Collins.
„Ma numesc August. Nu va voi descrie cum arat. Indiferent ce grozavie v-ati imagina, probabil ca este mai rau.”
Ca orice om care citeste o carte, aveam in minte o imagine a lui Auggie creata din descrierile de acolo. Descrierea surorii lui (Vic), m-a ajutat cel mai mult:
“August are ochii cu vreo doi centimetri mai jos decat ar trebui, nu are nici gene, nici sprancene, nasul lui este mare si carnos, capul e scobit pe laterale, dintii de sus sunt mici si departati unul de altul, iar barbia lui este minuscula.”
Doar acum am cautat pe internet cum arata defapt o persoana cu acest sindrom.
Mama
De la inceputul cartii, e descrisa scena nasterii lui August. Printre cuvintele pline de umor, vad o mama speriata de tacerea din jur ce se lasa dupa expulzie. Stia din timpul sarcinii ca puiul ei are o problema “minora”, insa ceea ce avea defapt minunea iesita din pantecul ei nu era deloc ceva “minor”. Nu poti sa nu te indragostesti de aceasta mama… Pentru ca simteam iubirea ce i-o poarta minunii ei, dedicarea si puterea pe care reusea sa o aiba.
Nu am sa fac rezumatul cartii, pentru ca nu stiu sa fac nici comentarii, nici rezumate, insa am sa povestesc putin despre trairile lui August si ale celor din jur.
Colectivitatea
Momentul cheie e inscrierea la scoala a lui August. Pana sa inceapa clasa a 5-a a studiat acasa cu mama lui. Insa cand stii ca atunci cand iesi din casa lumea face comentarii nepotrivite la felul in care arati, cand vezi cum copiii/lumea se retrage sau cand stii ca esti diferit, singurul lucru pe care ti-l doresti e sa stai singur.
Ghiciti care era ziua preferata a lui August?
Ziua lui? Nu!
Halloween-ul! Pentru ca mergea “la colindat” din usa in usa, mascat. Atunci intr-adevar se simtea acceptat lumea nestiind ca sub masca se ascunde un “orc”.
In carte este analizata diformitatea faciala (dar mai ales emotiile care se nasc de aici) din mai multe perspective: a celui in cauza, a familiei lui, a celui care discrimineaza si a celui care intinde o mana de ajutor.
Sora „normala”
Cel mai tare m-au atins trairile surorii sale, Vic. Mai mare decat el, Vic e nevoita sa traiasca cu ramasite din atentia parintilor, ocupati in permanenta cu fratele ei. Desi intra in adolescenta, schimba scoala si isi pierde bunica pe care o iubea nespus si ea are uneori nevoie de incurajari si sprijin. Dar Vic s-a obisnuit sa fie pe locul 2 in familie. Fara sa carteasca, fara sa-si urasca fratele. In putinele momente in care se simte rusinata de felul in care arata August, apare brusc vinovatia:
„Si am simtit ceva ce nu mai simtisem inainte: ca ma uram pentru acel moment. In timp ce el ma pupa din toata inima, eu vedeam numai saliva care ii curgea pe barbie. Semanam brusc cu ceilalti oameni, cei care se holbau la el sau se uitau in alta parte.
Am fost ingrozita. Dezgustata. Speriata.”
Copil maturizat inainte de vreme, Via ofera un model unic de dragoste pentru fratele sau:
„Oare August isi da seama cum il vad ceilalti sau a invatat sa se prefaca atat de bine ca nu vede si ca nu-l deranjeaza? Sau poate ca il deranjeaza? (…) As vrea sa-l pot intreba aceste lucruri. As vrea sa-mi spuna ce simte.”
Ador partea cu Vic. Poate mai mult decat cea cu mama. Pentru ca Vic e invizibila cu un suflet parasit din cauza normalitatii ei. Asa cum sunt toti fratii de copii speciali. Adesea sunt lasati pe locul 2, nu cu intentie, ci pentru ca unor astfel de parinti, un copil cu probleme le ia tot timpul si energia. Sa nu cada, sa nu pateasca ceva…altceva. Sunt trairile multor copii cu frati diferiti. Ce ma uimeste este cat de tare il iubeste, cum uita de ea pentru el, cum poate fi un copil capabil de asemenea emotii.
Revenind la scoala, sunt acolo atatea scene triste traite de August din cauza copiilor din jur. E cumva bullingul din ziua de azi, amplificat. Si uite ma gandeam cat de folositoare ar putea fi aceasta carte copiilor de gimnaziu/ liceu, dar sincer nu cred ca cei care ii agreseaza emotional pe altii citesc astfel de carti. Si tare ma tem ca nici parintii lor.
Daca in cazul copiilor mici, reactiile la vederea lui Auggie se datorau uimirii, acesta stia ca “nu sunt copii rai”. Nu acelasi lucru credea despre copiii mai mari.
Privirea din pamant
Si uite cum ma gandesc acum cu mintea “postMinunea” cum atunci cand vedeam un om diferit, oricat eram de curioasa cum arata, nu ma uitam la el. Mereu am insistat sa nu-i strapungem cu privirea curioasa pe acesti oemeni, pentru simplul motiv ca au un suflet care plange de cate ori ne holbam la ei. Dupa ce August spune in carte ca il dureau privirile “din alte parti”, ma gandesc ca cel mai bine ar fi sa ma uit ca la alti oameni. O fractiune de secunda, un zambet copiilor, dar fara urma de compatimire. Apropo de asta, de cand sunt mama, ma doare cumva mai tare privirea unei mame triste decat a copilului ei cu probleme. Si stiu ca nu sunt singura…
Pana la urma aceasta este o poveste foarte emotionanta care evidentiaza o problema majora cu care se confrunta toti oamenii diferiti. O situatie universala, in toate segmentele sociale, la toate varstele. Traim inconjurati de oameni diferiti in felul lor: obezi sau subponderali, de culoare sau tigani, oameni care traiesc de pe o zi pe alta, ochelaristi sau oameni cu diferite probleme de sanatate. Fie ca suntem prea grasi sau prea slabi, fie ca avem altceva, toti am fost cel putin o data raniti de comentariile celor din jur. Chiar daca era vorba de prieteni, chiar daca era vorba de vecini, de vanzatoarea nevorbita de la paine, de sefi sau de familie. Unii ne intrebam cu ce am gresit, altii alegem sa le-o intoarcem, iar altii, ca si August mergem mai departe fara sa uitam ca demnitatea e o valoare personala la care nu vrem sa renuntam.
Ce stiu sigur este ca unii nu o fac din rautate, unii o fac fara sa-si dea seama, altii nu sunt in stare sa gaseasca un subiect de discutie interesant, dar tare mi-as dori sa ne oprim o clipa inainte sa spunem ceva despre cel din fata. Sa nu uitam sa vorbim si cu copiii nostri despre asta. Desi, tare ma tem ca incercam sa crestem copii empatici, care ies pe usa si se lovesc de cuvintele copiilor cruzi. Si ma revolt in mine adesea gandindu-ma cu ce a gresit al meu copil si daca era mai bine sa nu-l invat ca oamenii au suflet care sangereaza cand ii ranim. Apoi, inspir adanc. Sunt multumita. Va fi bine. Va gasi puterea sa treaca peste rautatile celor din jur. Si August a gasit:
„- Iti multumesc ca m-ai facut sa merg la scoala, i-am spus incetisor mamei.
M-a îmbratisat mai tare, s-a aplecat si m-a sarutat pe crestet.
– Eu iti multumesc, Auggie, mi-a răspuns cu blandete. (…) Pentru tot ce ne-ai daruit, a zis. Pentru că ai aparut in viata noastra. Pentru ca esti tu. (…) Esti o adevarata minune, Auggie. Esti o minunatie.”
Ma gandesc ca stiti si de filmul WONDER (2017). Eu trebuie sa recunosc ca n-am vazut un film de pe vremea lui Ciolos. Dar pe acesta chiar vreau sa-l vad!
Lasă un răspuns