Mi-e greu fără Minu meu. Ei îi este și mai greu fără mine…
Eu știu că mai stau puțin cu Bebicu în spital. Ea, nu.
Eu am noțiunea timpului. Ea, nu.
Eu știu că n-am părăsit-o. Ea, nu.
Eu știu ce să fac când avalanșa de emoții mă copleșește. Ea, nu.
Ea… a ales să mă respingă. Eu, nu.
Mă doare, dar e normal.
Poate e felul ei de a se „răzbuna” pe mine. O înțeleg. Și o asigur că dacă se va răzgândi, mami o așteaptă cu brațele larg deschise.
Eu știu că urmează să ne reconectăm una la cealaltă. Ea, nu.
Eu știu că nu ne-am pierdut una de alta. Ea, nu.
Eu știu că atunci când l-a scos doctorul pe Bebic din burtică i-a scos și ei un cadou. Ei i se rupe. Ea a pierdut-o o vreme pe mami. Și asta e mai important decât orice cadou. Pentru că îl va lua, se va juca cu el, dar rana din suflețel îi va rămâne dacă nu acționez eu.
Eu acum aflu cum poți iubi doi copii. Cred că îi iubesc diferit, dar la fel. Cred că zilele astea redescopăr cum e să te îndrăgostești. De propriul copil.
De Minu m-am îndrăgostit destul de târziu. Pe Bebic l-am primit altfel… Despre asta am să povestesc de altă dată.
Lasă un răspuns