Intră! Suntem acasă. Toți patru...

Povesteam aici cum anul trecut, de Moș Nicolae eram departe de Minu, dar mai ales de puiul meu abia născut. Îmi amintesc episodul, deși tind să-mi șterg din memorie amintirea. Nu se lasă uitată situația, poate ca să prețuiesc mai mult această zi specială.

Moș Nicolae a venit la toți. Cu dulciuri. Fără jucării.

Pentru că rețin cât de frumoase erau diminețile copilăriei în care găseam fructe și dulciuri în cizmulițe. Pentru că știu ca fericirea există și fără jucării. Pentru că îl așteptăm și pe Moș Crăciun…

Fără botă

Bota găsită în urma plecării moșului, a avut mereu farmecul ei. Pentru că așa am crescut. Tocmai de aceea, mă gândeam că nu are cum să lipsească. Doar că, acum văd bota, dincolo de designul ei actual ca pe o pedeapsă. Defapt o văd ca pe un reproș: nu ai fost cuminte! Adică, tu copile, ai îndrăznit să te dai jos de pe mobila pe care te-am așezat eu de bibelou și mi-ai deranjat viața atât de liniștită înainte.

Chiar înainte să adoarmă, Minulica se întreba dacă moșul îi va aduce botă, pentru că a auzit că Moș Nicolae aduce botă copiilor răi. Ei bine, nu i-a adus. Pentru că Moș Nicolae nu există. Pentru că atâta vreme cât el nu există, eu hotărăsc că al meu copil nu va primi botă. Pentru că eu nu cred că există copii răi. În schimb, cred adesea că părinții merită să primească botă.

Cred că eu ca părinte, fac greșeli ce se văd în comportamentul copiilor mei. Eu sunt cea care nu răspund deseori optim strigătului lor de atenție, conectare, calm. Eu sunt cea care uit să validez emoții, nu am răbdare uneori să îi ajut să și le organizeze pe ale lor, eu sunt cea care le furnizează adesea obiceiuri nesănătoase și urâte. Eu sunt cea care stau prea mult în bucătărie si frec prea mult wc-ul. Sunt adesea mama care zâmbește fals și răspunde absent. Îmi pedepsesc adesea copilul interior și nu-i dau voie să iasă afară să se joace fericit cu copiii mei. Sunt demnă de o botă de la Moș Nicolae.

Dar mă iert

Sau cel puțin, așa îmi place să cred. Și încerc să nu uit că sunt un parinte suficient de bun. Așa rău cum sunt. 🙂 Apoi mă gândesc că sunt. Și zâmbesc. Pentru că anul trecut…nu am fost. Anul trecut nu am fost lângă Minu când şi-a găsit cadourile în cizmulițe. Anul trecut nu am fost când puiul meu de o săptămână căuta sânul meu. Anul trecut eram pe un pat de spital, dar defapt nu eram. Eram un corp stors de puteri de la prea mult plâns și de la mult prea multe „de ce-uri”.

Anul acesta, mă gândesc la Moș Nicolae. La cel din copilăria mea și la cel de acum. Mă gandesc la Sf. Nicolae și la urarea de „La mulți ani” ce i-o făceam lui tati. La ghetele ce cândva erau perfect curate. La faptul că de când m-am făcut om mare, ghetele mele nu au fost niciodată atât de curate ca în copilărie… Și îmi doresc… să trăiesc ziua asta frumos. Și să fiu drăguță să-i dau voie astăzi Ancăi mici să iasă afară…și să se joace fericită cu Minu și cu Motă mic.