Am auzit în ultima vreme că bunicii ne strică copiii. Că noi încercăm să-i creștem conștient, cu empatie, fără pedepse, cu limite ferme și blânde, dar prezența bunicilor ne dă peste cap toate eforturile.
Bunicii lor și părinții noștri
Sunt oamenii aceia care au crescut copii pe vremea lui Ceauşescu. Oamenii care credeau că dacă nu ies din rând, le va fi bine. Oamenii care făceau zilnic același lucru, unde totul era previzibil, care credeau că a învăța e cheia succesului în viață. Și într-adevăr era. Atunci.
Mamele noastre se întorceau în câmpul muncii foarte repede după ce nașteau. Nu pentru că își doreau, nici pentru că ar fi câștigat sume fabuloase de bani, ci pentru că așa „trebuia”. Defapt, tinerețea lor a fost guvernată de acest „trebuie”.
Trebuie
Astfel, trebuiau să întrerupă alăptarea, asta dacă nu amintim despre informația general răspândită cum că laptele ăsta ar fi ceva limitat, ceva dat doar unora dintre ele, în timp ce altele erau nevoite să își hrănească pruncii cu lapte praf sau lapte de vacă.
Ne duceau la creșe sau la bunicii de la țară. Tânjeau după noi o săptămână întreagă sau chiar mai mult, dar nu își verbalizau emoțiile și nici nu își arătau lacrimile. Erau învățați că dacă ceva nu se vede, nu există. La fel ca Dumnezeu. Trebuiau să crească copii cuminți. Obedienți, exact așa cum cerea societatea să îi fie executanții. Mai trăiau și teama de gura lumii, pentru că erau înconjurați de credincioși duminica și de judecători slobozi la gură în restul timpului.
Spălau cu mâna, umblau pe jos și totuși păreau mai puțin ocupați decât părinții ce am ajuns să fim noi azi. Nu erau furați de televizor, de internet și nici de shoppingul ca terapie. Dar zilnic aveau cel puțin 2-3 ore în care erau „liberi”. Timp în care „nu ne vedeau”, pentru ca eram afara, la joaca, ceea ce conta enorm pentru psihicul lor.
Bunicii se tem
De crize de furie. De lacrimi. De ridicol în public. De priviri aspre din partea celorlalți. Se tem de NU, dar defapt de ceea ce aduce acest NU. Fiecare ieșire afară e însoțită de o jucărie nouă sau ceva dulce de savurat. Bunicii lor nu știu cât e de sănătos un plâns sănătos. Nu cel inițiat de o „bătaie bună” cum credeau pe vremuri, ci de o descărcare a emoțiilor care oricum nu dispar singure. Bunicii lor nu știu multe și nu sunt de condamnat. Bunicii lor nu au avut la îndemână studii și cercetări. Ei au avut la îndemână doar trecutul lor.
Bunicii stau în fundul lor, la propriu și la figurat. Le saltă inima la fiecare săritură mai curajoasă și la fiecare treaptă urcată. Bunicii lor și părinții noștri erau curajoșii de ieri care nu ne vedeau cum ne dăm peste cap cu leagănul și nici pe unde ne cățăram. Ieri erau părinții cu copii afară la joacă, dar azi nu își mai permit asta. Azi văd bunici temători, urcați pe tobogan după nepoți. Văd o teamă care strigă „e în grija mea, daca pățește ceva?”. Părinții noștri și bunicii lor se tem de noi, de copiii lor, așa cum ne temeam noi de ei în copilărie. Și nu e întâmplătoare schimbarea aceasta de roluri. Dar nici sănătoasă! Mi-e atât de ușor să blamez bunicii ăstia care strigă după mine în parc: ” vedeți că se urcă pe tobogan!”, dar o clipă de trăire conștientă mă face să-i văd frumoși pe acești oameni care au renunțat la o emisiune la TV sau chiar şi-au lăsat casa întoarsă în favoarea copilului lor care poate are puțină treabă. Sau care, își târăsc picioarele grele din cauza anilor și a bolilor și totuși au bunăvoința să se ocupe de copilul copilului lor.
Îi amenință că pleacă, ca nu îi mai iubesc, că fac, că dreg. Și între două amenințări retrăim într-o fracțiune de secundă toate dramele noastre de când eram mici. Vedem că oricat de tare credeam că s-au schimbat în ultima vreme, copilul nostru scoate din ei exact ce scoteam noi în urmă cu 30 de ani. Pentru toate trăirile noastre de azi dăm vina pe copilăria noastră, uitând adesea că și părinții noștri au avut o copilărie. Noi știm că trecutul e decisiv pentru ce și cum trăim noi azi, îl blamăm, îl analizam și încercăm să îl vindecam. Ei, nu. Nu știu asta și nu știu cum să o facă.
Îi mituiesc cu ceva dulce pentru încă două lingurițe de mâncare. Și alea cu „pâine”. Cu pâine pentru că așa le-a fost dat să învețe. Și pentru că azi le e greu să o ia de la capăt. Ei au trăit foame și rație. Ei au crezut în vorbele „mândră, grasă și frumoasă”. Ei au auzit şuşotelile altora: ” săracii, uite ce slab îi copilul lor”. Ei cred în kilogramele artificiale, pentru că prea i-au durut etichetele puse în trecut.
Îi lasă la desene ca să fie siguri că ne scot din pepeni. Defapt, poate sunt obosiți sau depășiți sau poate știu că trebuie să ne termine mâncarea pe când ne întoarcem.
Bunicii îi condiționează
Îi duc cu ei afară doar dacă fac un anumit lucru. Defapt, și când nu fac, dar încearcă totuși un „dacă nu închizi ochii, nu mergem niciunde”. Dar cum nu se pot ține de cuvânt, tot merg undeva până la urmă. Și copilul știe că bunica/bunicul nu se ține de cuvânt. Așa ca ieri. Sau poate ca acum două ore. Bunicii lor și părinții noștri nu știu alta metodă de a atrage cooperarea copilului. De multe ori, NICI NOI NU STIM.
Părinții noștri și bunicii lor sunt cei care ne enervează adesea. Ei greșesc în relația cu copiii noștri. Uităm de multe ori că e bine si așa rău. Uităm că și noi greșim adesea!!!
Ne doare
Ne doare că nu se comportă cu ai nostri copii cum vrem, dar știm oare că sunt bunici care nu pot să facă parte din viața copiilor noștri???
Ne doare o ciocolată, dar știm oare că sunt bunici care nu pot să le ofere vreodată?
Ne dor greșelile părinților noștri, dar știm noi oare ce se ascunde în spatele lor?
De doare trecutul și propria copilărie, dar știm noi oare că și părinții noștri au avut o copilărie care-i doare?
Ne dor sfaturile pe noi, cei care credem în idei și în susținerea lor cu orice preț, dar știm noi oare că și părinții noștri au dreptul să creadă și să-şi susțină peopriile teorii?
Ne doare că-i înfofolesc deși e cald, dar știți oare câți bunici nu și-au îmbrăcat niciodată nepoții?
Ne doare o ciorbă fără gust, dar știm noi că în timp ce ai noștri părinți au transpirat lângă o ciorbă, puteau să fie la un restaurant fără să se gândească dacă tu și copiii tăi aveți ceva în frigider?
Noi, ăstia care avem haine de firmă și pe care ne doare că ai noștri părinți poartă haine vechi de 20 de ani, știm oare că cea mai frumoasă rochiță a copilei noastre e cumpărată de bunicii ei?
Știm noi oare, că un bunic imperfect ascunde un „nu îmi trebuie, mănâncă tu!”, „nu sunt obosit, dormi tu!”, „lasă că fac eu”, ” fă un duș că îi îmbrac eu pe copii”, „lasă-mi mie plasa mai grea”, „îți umplu eu sarmalele”, „ai pâine?” etc. etc. etc. etc…
Și, deși poate o să vă enervez, vă răspund: foarte bine că-i „strică”! Foarte bine că sunt în viața copiilor noștri! Asa, imperfecți cum sunt. Copiilor nostri le face mai mult bine prezența lor „imperfecta” decât absența lor. Pentru copiii noștri, bunicii sunt speciali…NE PLACE SAU NU!
Suntem si pe Facebook: AICI.
Daca va place, trimiteti articolul mai departe! 😉
Sursa foto: https://pixabay.com/ro/bunica-fată-copil-dragoste-577494/
Alex Stoica says
Foarte bun articolul, dar din pacate nu poate fi folosit. Am vrut sa il trimit mamei si sa discutam pe baza lui, dar ultimul pqragraf, cel bolduit face articolul inutil. Datorita concluziei, din tot articolul bunicii inteleg ca e foarte bine ceea ce fac si nu e adevarat. Pacat de articol 🙁
corina says
alex stoica: esti trist….si suficient…. exact finalul are valoare, dar pentru a-l aprecia trebuie sa fii viu, nu programat „corect politic”
Rodica Anton says
Greu de inteles pentru unii, asta cu ” bucuria de a fi ” . Sentimente, suflet, trairi cu valoare de amintiri ? ….. nu-s la indemana oricui !
mamicaactiva says
Eu cred ca moderația si echilibrul sunt cheia, inclusiv in relația cu bunicii copiilor noștri. Nu e ok nici sa ii apostrofăm pentru fiecare „abatere” de la regulile noastre dar nici sa ii lăsam sa le cânte in strună (de exemplu, jucării si Kinder zilnic – e soluția mamei mele pentru că nu suportă să o audă pe fii-mea de 4 ani jumătate plângând….well…). A spune că „e foarte bine că ii strică) îmi pare o exagerare.
Rodica Anton says
Fiecare generatia s-a adaptat noilor informatii, noilor standarde evolutive, Parerea mea e ca ar trebui sa acceptam si de o parte si de cealalta ca nu detinem adevarul absolut, ca trebuie sa fim comunicativi si intelegatori. De retinut totusi ca parintii de azi, vor ajunge bunicii cu principii ” gresite” maine. Deci……hai sa lasam copilul sa se bucure de „ciocolata” bunicii. E o portie de iubire Iubirea merita mici compromisuri.. Daca esti nemultumit cu faptul ca bunica-i „canta-n struna”, esti liber sa gasesti o alta varianta. Nu impovara un om si asa chinuit de varsta, boala, durere, cu vina ca nu-ti creste copilul bine. Creste-l cum consideri tu ca-i bine. E dreptul tau si nu ti-l poate contesta nimeni. Daca la bunici nu-i bine, exista variante conforme cu rigorile si convingerile tale.
Andreea says
Articolul este o porcărie de la cap la coadă și să vă explic si de ce:
Frazele cum că bunicii fac nu știu ce dar alții nu o pot face..mă las rece,pt k nu alți bunici stau cu copilul meu și nu alți bunici se confruntă cu viața de zi cu zi a familiei mele și nu alți bunici î-mi cunosc nevoile si îndatoririle mele,ci proprii nostru părinți,care au trăit propria lor viață în propriile lor epoci și cu propriile lor greutăți și indiferent că au greșit sau nu în educația propriilor copii au făcut după bunul lor plac fără ca cineva sa intervină si nu poate k nu au avut si ei bunici la rândul lor ci pt k nici ei nu au permis k cineva să intervină așa cum nici noi nu ne dorim!!!
Momentan noi ne creștem si educam copii după posibilități si după era noastra care este cu mult depășită fata de a lor iar în momentul în care ei vor dispărea chiar dak ne doare asta este adevărul NOI SI NUMAI NOI vom rămâne să ne chinuim cu copii nostru atunci când comportamentul lor/caracterul lor va lăsa de dorit și numai noi vom rămâne să suferim în urma educației greșite pe care au primito copii noștrii!!!
Deci ..bunicii fac bine nepoților atunci când știu să se joace sau să le arate dragostea lor neincalcand autoritatea si drepturile noastre de părinți!!!
Un sfat întotdeauna este bine primit dar niciodată nu obliga pe cineva să trăiască viața ta…fiecare are dreptul să încerce,sa greșească si sa repare!!!!!
un bunic says
Articolul este o absurditate.Bunicii au fost si vor ramane speciali atat pentru nepoti cat si pt. copii lor.Bunicii le aduc acea alinare si mangaiere, ei au rabdare, ii asculta si-i dojenesc cu bladete cand fac nebunii.Ar fi multe de spus.Ve-ti aprecia valoarea lor reala doar cand nu vor mai fi.Dar atunci va fi prea tarziu
Paula says
Exact asta spune si articolul 🙂
mamicaactiva says
Orice generalizare e un nonsens. Există și bunici care nu sunt răbdători cum există si părinți calmi și înțelepți. Să nu ne repezim cu concluziile în nicio direcție.
Cosmin says
Cred ca fiecare familie este altfel asa ca este greu de generalizat. Eu chiar am folosit sintagma „bunica il strica”. Fiul meu se imbraca/dezbraca singur de la 4 ani. A fost suficient sa stea bunica cu noi 4+ luni, ca sa uite cum se imbraca un simplu pantalon. Nu poti sa nu spui aceasta sintagma, cand vezi un bunic cum sterge la fund un copil de 7 ani dupa lipsa mare. „Lasa-l pe el sa… ” devenise cea mai frecvent folosita propozitie in perioada in care bunicii au stat cu noi – as se completa … cu manance singur, dezbraca/imbraca, sterge la fund etc etc.
Crina says
Cosmin,sunt total de acord cu tine!Am văzut copil de cinci ani care e „capabil” sa-si ducă o lingurița cu urat in guta,dar scumpa lui bunica il hrănea ea,nu-l lasă sa facă ceea ce mama lui l-a învățat,poate cu un efort!
Mami says
Dar parintii de bunici ” absenti”? Eu as vrea sa mai stea cu bunicii, dar efectiv copiii sunt ignorati, primand treburile, sau chiar tv-ul si smartphonul! Cu bunicii astia moderni, cum sa facem?!
Anca Munteanu says
Sti cum ii cu blogurile astea? Nu spui chiar tot, ca sa nu se simta cineva atacat. Crede-ma ca stiu cum e. Si crede-ma ca desi aud des in jurul meu de dulciurile primite de la bunici si de prea multe desene, eu imi doresc mai mult decat orice dulciuri si desene pentru copiii mei, decat lipsa bunicilor. Si uite ca sunt bunici care nici atata nu fac. Chiar nu vroiam sa zic asta public. Mi-o asum. Si atata vreme cat „sunt acolo” inseamna ca nu am solutie. Probabil din cauza ca nu depinde de mine, poate doar de milogire si dupa n refuzuri nu-ti mai arde de asa ceva. 🙁 Te imbratisez, mami!
julia says
Foarte interesant articolul, multumesc