1 iunie - zi libera

Am văzut că multă lume a mers cu copiii în locuri faine zilele astea. Păi asta era și ideea. 1 iunie liber nu ca să ne hodinim (deși multi ne-am dori să se mai introducă în calendar un 1 iunie „prim” care să fie liber-liber), ci ca să avem mai mult timp la dispoziție pentru copiii noștri.

Și noi am plecat din Cluj. Acasă. Acasă am plecat. Adică la Buni, la Satu Mare.

Când eram mică și se întâlneau ai mei cu diverși consăteni nu lipsea întrebarea: ” Acasă când mergeți?”. N-am înțeles multa vreme acest „acasă”, care defapt nu mai e acasă, e un fel de ex-casă. Adică e locul ăla unde ai copilărit (sau nu), dar acolo îți sunt părinții. Și amintirile.

No, așa merg și eu ACASĂ

Acasă e acolo unde privesc în jur și-mi amintesc: oameni, mirosuri, fragmente din trecut.
Acasă e locul acela în care mă întreb ce fac cu doi copii, ai mei, pentru că eu acolo eu încă sunt copil.
Acasă e locul în care o găsesc pe mami care mereu se bucură că ne vede. Pe mami cea care nu știu de când face pregătiri că-i vin fata și nepotii de la Cluj.
E locul ăla în care, pe lângă mirosul de mâncare BUNĂ, simt mirosul de acasă. Am scos un cearceaf și nu mă puteam opri din mirosit. Îl țineam la nas și retrăim parte din copilăria mea. (Sunt olfactivă pentru cine nu s-a prins încă.)

Mami îngrijorată, m-a întrebat: ” Ce e? Miroase a ceva?”
„Da. Miroase a acasă. A noi de pe vremuri. Și nu mă satur să-l miros.”

Acasă e locul în care Minu nu vrea sa doarmă cu mine, ci cu Buni.
E locul în care mănâncă bine, dar mănâncă și dulciuri. Și e ok. Pentru că vreau să știe, așa cum știam și eu în copilărie, că bunicii sunt cei care le fac poftele, iar părinții cei care au reguli „absurde”.
Acasă e locul în care Minu merge cu bicicleta pe unde mergeam eu cândva. Piața de unde luam legume și fructe e aceeași din care cumpăr acum cu Minu.

Totul e ca pe vremuri, doar că eu am copii, iar tati nu-i.

E a mea. E frumoasă. E minunată.

Zilele astea am descoperit cât de frumoasă e Minulica mea. Parcă în ultima vreme nici nu am observat. Mă uitam la ea și o savuram. E a mea. E frumoasă. E minunată și eu n-am observat asta până acum.

Poate pentru că la Cluj când nu gătesc, fac curățenie. Când nu fac curățenie, spăl. Când nu spăl, fac cumpărături. Când nu fac cumpărături și sunem afară, fug după Motă și încerc să nu mă îndepărtez tare de Minu. Când stăm în pat înainte de nani, mă gândesc la ce mai am de făcut în noaptea respectivă.

Acasă, fiind liniștită și răsfățată, am avut timp să o văd.

E trist. Dar bine ca s-a întâmplat. E târziu, dar bine că nu e prea târziu.

„Dol” de buni…

La plecare ne-am pupat, ne-am primit „partea” (fiecare după vârstă), apoi a început Minu să plângă de dorul bunicii. Ne-am mai îmbrățișat, ne-am mai pupat și antidot a primit de la Buni o poza în ramă. În mașină din nou tristețe, „dol de buni”, dar stătea cu poza bunicii în mână și cu plăsuța cu dulciuri în brațe. Așa a și adormit.