Cum le vorbim copiilor despre MOARTE-Interviu cu Psihiatrul Cristian Erdei-partea a doua

Am publicat săptămâna trecută primele întrebări la care mi-a răspuns Cristian Erdei referitoare la modul în care am putea aborda un subiect delicat cu copiii: moartea.

Găsiți mai jos continuarea:

6. Ne aratăm sau ne ascundem în fața copilului durerea unei pierderi?

Ideea că doar oamenii slabi au emoții negative și că acestea sunt emoții „rele”  este încă foarte des întâlnită. Părinții pot plânge la înmormântări în preajma copilului care știe că e normal să-ți exteriorizezi trăirile. Exteriorizarea durerii părinților ar trebui să fie una controlabilă, fără „a se tăvăli pe jos”.

7. Cum le explicăm că un copil a murit?

Moartea unui alt copil e foarte complicată. O negare a copiilor în fața morții e ideea că ea e specifică bătrânilor, iar copiii nu mor. Trebuie să ținem cont de nevoia de negare a omului în fața morții. Însă deobicei, nu pot să neg ceva care nu mă sperie.

Deși e destul de rar ca și copiii să moară, din pacate se întâmplă. Copiii fac o identificare cu moartea altor copii: „Dacă acest copil a murit, o să dispar și eu!”. În aceste cazuri trebuie să vorbim despre boli, despre accidente, despre evenimente nenaturale. Depinde și ce spunem despre boli, pentru că pot deveni anxioși în legătură cu sănătatea.

Trebuie să accentuăm ideea că nu a fost vina nimănui, cu atât mai mult a copilașului care a murit.

Putem face legatura cu unele plante mici care au avut rădăcina bolnavă. E foare importantă ideea că nimeni nu e vinovat, pentru că mulți copii asociază ideea de moarte cu cea de pedeapsă, cu faptul că au făcut ceva rău.

8. Ce le spunem despre moartea părintelui altui copil?

În cazul copiilor care află de moartea părintelui altui copil, acestora le apare gândul: „Și dacă și mama mea/ tatăl meu va muri?” Aceasta este prima ascociere pe care o fac copiii.

Și în cazul mortii unui parinte, apar idei de genul: „Nu am fost cuminte și de aceea a murit mama/tata”. De aceea trebuie să decuplăm ideea morții de faptul că suntem buni sau răi.

În cazul morții unui părinte e foarte important atașamentul securizant. Copilul trebuie asigurat că celălalt părinte, bunica etc. rămân alături de el. De aceea e de dorit ca un copil să aibă în jurul lui mai multe persoane de atașament (baze de siguranță). După decesul unui parinte, e vital ca persoana de atașament să asigure copilul că este iubit, că e alături de el și că nu pleacă nicăieri, mai ales în perioada imediat următoare decesului părintelui. Copiilor le le frică să nu rămână singuri.

9. Ce ar trebui să urmărim la copil după ce vorbim cu el despre moarte sau după decesul unei persoane apropiate?

E important să fim atenți la comportamentul copilului. Ar fi bine chiar să-l întrebăm dacă s-a mai gândit la subiect. Trebuie să vedem dacă copilul devine retras sau dacă apar somatizari.

S-a dovedit că agresivitatea și ostilitatea copiilor uneori e un mecanism de apărare a acestora împotriva fricii de moarte. Astfel simt că ar avea control asupra morții. Problema cea mai gravă este că apărările noastre în legătură cu frica de moarte pot genera niște trăsături de personalitate disfuncționale (ex. narcisismul, statutul special – „mie nu mi se poate întâmpla”). Ca orice problema psihică, apărările exagerate generează alte probleme mai mari decât problema pe care încearcă să o apere (de ex. în spatele obsesiv-compulsivilor deobicei se află teama de moarte).

10. Se moare de când e lumea. De ce este importantă participarea la workshopuri pe această temă?

În ultimii ani, teama de moarte a adulților a tot crescut. Probabil din cauza că, o dată cu evoluția științei, oamenii au început să simtă ca dețin controlul. Dar cum asupra morții nu putem avea control, începem să ne panicăm. Asta influențează felul în care văd copiii moartea, pentru că adulții le transmit copiilor propriile stări. Aici intervine și intoleranța la incertitudine, pentru că am vrea ca totul să fie clar, iar în cazul morții lucrurile nu sunt foarte clare.

În noiembrie anul trecut, am organizat un workshop a cărui temă a fost chiar moartea. Worksopul a fost structurat în două părți: une teoretică și una practică. Partea practică a fost defapt o expunere: participantilor li s-a pus la dispoziție un sicriu în care au fost invitați să intre pe rând (cei care vor). Fiecare și-a scris un necrolog care a fost citit de cineva până când persoana în cauză era în sicriu. Deși sună ciudat, majoritatea participanților au dat curs propunerii, iar unii au stat destul de mult (2-5 min). Toți au relatat că inițial erau anxioși, însă dupa 1-2 min s-au liniștit, ba mai mult, începuse să fie relaxant.

Sunt foarte importante gândurile care le-au trecut prin minte oamenilor în acele momente. Unii au conștientizat că-și irosesc viața în joburi care nu le plac, alții în relații cu parteneri nepotriviți, iar alții și-au amintit de pasiuni vechi pe care le-au abandonat. Toate acestea erau pana atunci anesteziate de negarea morții.

Crezând că avem tot timpul din lume, ne pierdem vremea cu lucruri care nu ne fac fericiți. Când îți dai seama cu adevărat că vine o zi când totul se termină, te trezești. Acesta era defapt scopul workshopului.

Conștientizarea morții îți poate salva viața!

A răspuns întrebărilor Psihiatrul Cristian Erdei, căruia îi mulțumesc!

---

Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 

Suntem și pe Facebook: AICI.