O sarcină mult așteptată. Speranțe. Dorințe împlinite… Un bebeluș mult visat, în brațe acum.
Și totuși, se întâmplă ca unii copii să fie altfel
Un sindrom, o pată pe față, lipsa unor părți ale corpului, o tulburare din spectrul autist, lipsa auzului, a vederii sau tot felul de alte probleme îi fac doar pe părinții lor să își vadă puii ca fiind perfecți. Pentru noi, restul, sunt imperfecții de lângă copiii noștri. Sunt acei „copii altfel” pe care nu îi vrem în grădinițe și nici în școli. Nu avem nimic cu ei, dar probabil avem impresia că ii trag în jos pe ai noștri. Îi compătimim, dar în sinea noastra ne bucurăm că nu suntem în locul lor.
Să ne educam să… le dăm pace
Pe principiul „Dacă nu mă ajuți, nu mă încurca”, poate ar fi bine să ne vedem de treabă. Oamenii cu diferite „defecte” suferă pentru asta și chiar dacă unii şi-au acceptat situația, orice comportament necalculat poate fi privit ca atac. Pentru copii e și mai greu. Nu înțeleg de ce sunt altfel și de ce doar ei…
Părinții lor se tem
De noi, de viitorul ce-i așteaptă pe copiii lor. Își fac gânduri legate de colectivitate, de educație, de viata socială, de cât de greu le va fi copiilor lor să intre în câmpul muncii.
Ei știu că puii lor sunt perfecți, dar știu că ăsta e doar adevărul lor…noi… ăştia „normali” nu îi vedem așa.
Oamenii ăştia, poate au renunțat la serviciu sau poate se dau peste cap să facă rost de banii necesari pentru o intervenție sau pentru tratament. Curajul de a cere, ceea ce ieri li se părea înjositor, s-a născut din ideea că al lor copil merită orice încercare. Noi, ăştia care ne auzim spunând „Cât m-am sacrificat pentru tine și așa îmi mulțumești”, poate ar fi bine să ne reevaluam situația.
Copiii noștri văd, gândesc, vorbesc
și poate, rănesc. Nici copiii nostri nu o fac din reavoință. O fac poate din curiozitate. Minucăi îi spun în diferite moduri (povești, jocuri, discuții libere) că oamenii sunt diferiți, dar fiecare are frumusețea lui. Nu a întâlnit încă copii „speciali”, dar aș vrea să fiu acolo când întâlnește unul ca să-i explic că e vorba de un copil minunat, ca toți copiii, care are o problemă și asta nu ar trebui să ne determine să-l respingem.
Ne uităm și uităm că îi doare
Un copil de doi ani acoperit cu mult păr pe tot corpul, o fetiță cu jumatate de față hiperpigmentată, o arsură, o mână întoarsă, o buză de iepure… parcă toate ne fac să ne uităm atent. Să știm noi exact cum arată un copil cu Sindrom Down. Sau, sau, sau… Așa cum mi-am propus cu multa vreme în urmă, vă propun ca atunci când observați pe stradă astfel de copii/adulți să vă amânați curiozitatea până vă puteți uita pe net. Aici, vă puteți uita liniștiți. Așa nu îi doare privirea voastră nici pe copiii respectivi, nici pe părinții lor. Ei știu foarte bine că sunt altfel și credeți-mă că nu a fost dorința lor. Ce să-l deranjeze pe un copil de 2 ani? Ce știe el de problema lui? Poate nimic sau poate prea multe. Dar și dacă nu știe nimic, orice cuvânt, orice privire sau orice gest al nostru ajunge în memoria lor emoțională și poate îinvia la maturitate.
Poate părinții lor sunt mai afectați de situație. Ei știu ce înseamnă respingerea, pentru că toti am trăit-o la un moment dat în viață.
Mă dor dinții ei
Țin minte clar când o fetiță a întrebat-o pe Minu de ce îi lipsesc dinți. Ea nu știe. S-a uitat la fetiță fără să își dea seama despre ce vorbește. Pe mine mă dor dinții ei. Minu are la doi dinți doar rădăcina, din cauza unei probleme în geneza lor. E un exemplu simplu și din fericire, nu grav pe care l-am trăit.
Îmi apare în fața ochilor o imagine văzută pe Facebook: un tătic și-a tatuat un implant cohlear ca să îi arate fiului său că nu e singurul care are. Vă puteți imagina ce înseamnă pentru un astfel de copil un aparat și un fir vizibil? Cât de tare îl doare „ce are la cap”? Știm noi oare că dintre două nevrute – lipsa auzului și implicit a vorbirii și un dipozitiv vizibil montat lângă ureche – părinții aleg varianta mai puțin dureroasă care totuși nu dezlipește eticheta pe care scrie „ALTFEL”?
Căutând grădinițe pentru Minu, am descoperit o grădiniță de care se spunea că a fost singura care a primit un copil care avea o tulburare din spectrul autist. Simțeam că are un mare plus în alegerea locului unde va merge Minu de la toamnă. Apoi, am aflat că au o singură grupă în care copiii de la 3 la 6 ani sunt la un loc… Deci… nu mai zic nimic. 🙁
Aud cum spuneți că exagerez, că sunt pesimistă
Doar că atunci când ți se spune că poate și copilul tău e un altfel…nu ai cum să nu te gândești la ce va urma. Atunci… afli că pentru tine, copilul tău e perfect oricum ar fi el și orice defect ar avea. Atunci, copiii mei au devenit Minu Pitulos (Minu prețios) și Bebe Perfect. Atunci am aflat că dragostea necondiționată e mai mult decât a trece peste o greșeală a copilului meu. Atunci am aflat că îi iubesc oricum ar fi ei…
Acum, știu că putea fi și mai rău și sunt recunoscătoare pentru ceea ce avem. Acum îmi aud gândurile:
„M-am plâns că nu am pantofi, până când am fost la un pas să nu am picioare!”
Dacă v-a placut, trimiteți mai departe articolul! 😉
Suntem si pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns