Am fost mereu conștientă de impactul acțiunilor mele asupra copiilor mei.
După ce am născut-o pe Minu, instinctele mele se contraziceau cu sfaturile ce mi le dădeau vânzătoarea de la magazinul de pită și vecina de la 3. Ele, doamne exersate în susținerea unei idei, aproape că mă convingeau că am un copil rău, ca s-a învățat in brațe, că plânge ca să mă manipuleze etc.
După ce s-au mai liniștit apele (a se citi „nopțile”) am început să citesc. Am citit cărți atât de bune, încât pot să zic că m-au transformat. Am citit și multe tâmpenii. Adică, vreau să zic – cărți bune dar cu care nu rezonam deloc.
„Cartea aia ce ai citit-o tu…”
Țin minte cum, o persoană din anturajul meu, iritată de faptul că aleg să răspund nevoilor Minulicii mele bebeluș, că nu o las să plângă ca să „se învețe”, mi-a spus că nu știe ce carte am citit de îndrăznesc să nu-i împărtășesc tehnicile de creștere a copiilor. „Cartea aia ce ai citit-o tu e o prostie!” Am tăcut.
Cartea aceea ce-am citit-o, erau defapt cărțile. Și studiile. Și experiențele altor mame. Dar adevărul e că aveam în cap o mulțime de informații, în care cred și acum, însă erau amestecate. Și am tăcut. Pentru că informația din capul meu era nesintetizată.
M-a urmărit multă vreme „cartea aia ce ai citit-o tu”. Mă măcina faptul că din atatea informații, nu mi-am găsit argumentele.
Atunci, am plecat capul. Astazi, stau drept. Pentru că astăzi, teoriile în care cred au ajuns să fie schițate foarte frumos. Astăzi am terminat Programul Cercul Siguranței. Multe informații le știam. Însă felul în care sunt prezentate e de necrezut. Aveam atâtea piese din puzzle, iar Cercul Siguranței m-a ajutat să le aranjez. Într-adevăr unele piese îmi lipseau. Nemaipomenit este faptul că imaginea creată din aceste piese e atât de simplă, atât de clară și toată informația s-a transformat într-un cerc.
Un cerc. Atât.
Și acolo, pe cerc e copilul meu. Minu. Și pe altul e Bebe. Și, atât de frumos am aflat tot de la curs din observația unui părinte, că există un cerc al siguranței și între frați. Defapt există cercuri de siguranță și între adulți.
Pe cerc sunt și eu, persoana de atașament, baza de siguranță. E minunat să observ cum pleacă din brațele mele pentru a explora lumea și cum se întorc pentru a-și reface puterile. Rolul meu este sa-i întâmpin. Uneori fără efort, cu o privire sau un zâmbet. Alteori cu efort. Mai ales atunci când vin spre mine cu emoții pe care ar vrea să îi ajut să și le organizeze.
Indicii false
Am văzut că uneori îmi iau o mână de pe cerc. Atunci copiii mei simt și acționează în consecință. În cazul aceasta pot chiar să ne dea indicii false. E exact ca și cazul bebelușilor lăsați să plângă ca să „învețe să se liniștească singuri”. Copilul plânge, vine în partea de jos a cercului înspre părinte strigând defapt „protejează-ma”, iar parintele își retrage mâna. Atunci, bebelușul se întoarce pe cerc. O dată, de două ori, de n ori. Dar după o vreme nu mai vin deloc spre cel ce credea că e bază de siguranță. Atunci nu mai plâng, nu pentru că în cele 4 luni de viață au devenit independenți, ci pentru că nu mai au bază de siguranță.
Muzica înfricoșătoare
Uneori mi-e greu, pentru că aud o muzică înfricoșătoare care mă face să mă comport într-un anumit fel. Observasem că uneori comportamentul Minucăi e determinat de al meu. Însă e prima dată când văd astfel situația. Același decor, pe melodii diferite îl văd diferit.
Emoții
Îmi place partea de emoții în parenting. Până la primul tantrum. Adevărul e că oricâte știu, îmi e greu de cele mai multe ori. Am rezonat cu Cercul Siguranței și la capitolul emoții. Și am reîntâlnit o idee care țin neapărat să o scriu aici: „Poți să fii furios (e dreptul tău), dar nu e acceptabil să faci rău”.
Limite
Simt uneori că parentingul promovat astăzi e înțeles bine până la limite. Știu ca, de cele mai multe ori după o limită vine o criză si că nu e ușor. Dar e sănătos. Copiii au nevoie uneori de limite. Blânde, dar ferme. Cercul Siguranței recomandă clar: „De câte ori e nevoie, preluați controlul!”
Cercul Siguranței la bebeluși
Am înțeles de la început cum merge și cum vine Minu „pe cerc”. Cum vine Bebe am înțeles ulterior, însă e fascinant. Cercul lor e mai micuț. E…minunat când îl conștientizezi. Am mai înțeles că uneori bebelușii nu vor „brațe”. Uneori o privire, o „discuție”, un zâmbet le pot umple rezervorul emoțional. De câte ori Bebe plângea sau se agita, îl luam la subraț și îmi vedeam în continuare de treabă. Defapt făceam un mare NIMIC. Defapt era cel mai simplu mod de a-mi liniști bebelușul, însă fără a fi cu adevărat prezentă. Uneori, bebelușii au nevoie exact ca și copiii:
- să ne bucuram de și cu ei;
- să le organizăm emoțiile;
- să-i ocrotim;
- să-i liniștim;
- să-i supraveghem.
Ruperea și repararea relațiilor
Relația mea cu Minu nu e perfectă. În ultima vreme era chiar dificilă. Faptul că acum Bebe mănâncă, mi-a mai scurtat timpul petrecut cu ea. În ultimele săptămâni s-a schimbat radical. „Suntem plietene” din nou. Văd o schimbare și știu că nu avea cum să vină doar de la ea. Experiențele altor părinți prezenți la curs, informațiile prezentate acolo, faptul că am petrecut 2 ore săptămânal departe de copiii mei și că am cunoscut oameni faini au avut un rol decisiv.
Relația
Programul pune accent pe relația părinte-copil. Defapt nu doar pe ea. Eu am reușit să scot din mine multe trăiri ascunse. Adevarul e ca am parcurs programul cu educatorul parental Roxana Petre care este și psihoterapeut. Și dacă nu îți zice nimeni că este, nu ai cum să nu te prinzi. Pentru că are un stil de a-ți pune întrebările, că vrei-nu vrei găsești răspunsul în tine. Atâtea răspunsuri în evenimente din trecutul meu am descoperit…
Cred în copilul meu interior, însă singură nu am reușit să-l descopăr ca să-l vindec. Și până nu-mi vindec trecutul, relația cu copiii mei suferă. Știam, însă până acum simțeam o vinovăție teribilă pentru asta. Acum, știu ca sunt un parinte suficient de bun. Imperfectă? Da. Greșesc? Da. Însă mă străduiesc. Uneori nu-mi iese. E ciudat să scriu asta aici, pentru că suntem obișnuiți să citim povești cu mame perfecte și copii ideali. Eu nu sunt. Și astăzi am înțeles că e ok. Și că învinovățirea nu își are locul aici.
Copiii mei nu sunt manipulatori și nici slabi pentru că au nevoie de mine uneori. Eu nu le sunt mamă doar ca să-i hrănesc. Sunt aici și ca să le umplu rezervorul emoțional. Toți copiii au un rezervor emoțional. Faptul că unii nu cer niciodată să le fie umplut, nu înseamnă că e mereu plin. Și noi, adulții avem un rezervor emoțional. Dacă e mereu gol, nu avem cum să avem o relație sănătoasă cu copiii noștri. Ba chiar se întâmplă să încercăm să ni-l umplem, furând din rezervorul propriilor noștri copii.
Astăzi i-aș spune persoanei cu „cartea” despre atașamentul sigur, despre faptul că ceea ce fac e să cresc copii autonomi, echilibrați emoțional, siguri pe ei, ambițioși. Dar mai ales, că am învățat să fiu mai bună, mai puternică, mai blândă și mai înțeleaptă și că este nevoie să găsesc un echilibru între autoritate și permisivitate.
Astăzi, îmi ridic privirea și spun cu mândrie:
Cartea aceea e un program. Unul simplu, pe înțelesul tuturor, dar esențial pentru orice părinte sau îngrijitor”.
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Sursa foto: Roxana Petre
Suntem și pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns