Moș Crăciun există! Iar mie anul acesta mi-a adus cel mai frumos cadou.
Îmi doream de multa vreme un telefon. Cel pe care îl am, deși îmi place, simt că „se duce”. Și cam pentru tot ce se întâmplă pe acest blog mă folosesc de el.
Cum spuneam, am primit un telefon. Și cum mai spuneam, un telefon nou mi-ar fi plăcut. Dar am primit un telefon mai special.
Nu era smartphone. Era un telefon în care am auzit printre altele un „te iubesc” în încheiere.
Cel mai frumos „te iubesc”
Unul în care simțeam emoție și chiar îl auzeam înfundat de lacrimi. Probabil nu aș fi suportat mai mult și atunci mi-am auzit puiul mic plângând.
M-am trezit brusc. Bulversată. Încântată. Fericită.
De sărbători, mai mult ca oricând, îmi e dor de tati. Dar anul acesta, dorul mi-a fost mângâiat de acest telefon. De această convorbire cu el. Nu de acest „te iubesc” din încheiere, pentru că acesta era o certitudine pentru mine, ci de emoția din spatele lui.
Obișnuim să ne bucurăm de astfel de momente doar când se mai pot întâmpla doar în vise
Parcă ne doare gura să le zicem celor dragi ce simțim pentru ei, cât îi prețuim, cât de fericiți ne face prezența lor.
- Parcă mai bine stăm în fața calculatorului decât să ne deschidem brațele și să îi îmbrățișăm pe cei dragi. Până când ajungem să ne doară brațele de greutatea „goliciunii” lor.
- Parcă mai bine ne terminăm curățenia și apoi le dăm un telefon.
- Parcă mai bine ne cumpărăm o poșetă în loc să dăm bani pe „drumul care ne duce acasă”.
Cu ani în urmă, am arătat unui grup de studenți o foaie de hârtie albă cu un punct negru în mijloc. Din toată sala o singură persoană a zis că vede o foaie albă cu un punct negru în mijloc. Restul au văzut doar punctul negru.
Cam așa vedem și noi viața
Vedem „petele” în loc sa privim imaginea de ansamblu.
- Obișnuim să ne plângem când părinții ne cicălesc cu ideile lor, în loc să ne bucurăm că avem părinți.
- Obișnuim să ne enervăm pe copii când fac o trăsnaie, în loc să ne bucurăm că avem copii.
- Obișnuim să ne plângem de jobul pe care îl avem, în loc să ne bucurăm că îl avem.
Din păcate, ideile acestea le-am prezentat cu doar câteva luni înainte ca tati să facă infarctul. Și din păcate, am vorbit vorbit în fața tinerilor fără ca eu să aplic ceea ce spuneam. Pentru că și eu vedeam doar punctul negru.
Iar acum tânjesc după o îmbrățișare sau o discuție cu el. Şi el știe asta. Poate și el are nevoie. Şi atunci VINE ÎN VISE.
Lasă un răspuns