Îl culc pe Bebe și mă uit la caruselul de deasupra pătuțului…
Un carusel
Asta îmi vine să zic că au puii mei de la bunicul lor. L-a cumpărat tati pentru singura nepoțică de care a apucat sa se bucure.
De câte ori se apropie Minu de carusel, mă panichez și îi repet obsesiv să nu îl strice. Îl țin acolo ca pe ceva prețios. Cred că Minu e deja exasperată de al meu, „ai grijă să nu-l strici”. E ceva mai presus de mine. Simt că nu mai gândesc limpede în acele momente.
Și, în timp ce îl privesc, îmi vine să zic că este singurul lucru pe care îl au puii mei de la tati. Dar stau puțin și mă gândesc. Poate că nu e chiar totul.
Mă au pe mine
Mamica lor și fetița lui. Și ceea ce sunt azi, îi datorez și lui. Și mamei mele. Și oamenilor cu care m-am intersectat la un momentdat în viață. Și experiențelor care m-au transformat în ceea ce sunt azi.
As fi preferat sa fie el aici, nu un carusel. Sunt sigură că dacă ar fi azi în viața copiilor mei, ar veni cu tot felul de cadouri. De amintiri. Dar nu este. E doar în sufletul meu.
Eu îl văd în fiecare bunic cu care mă intersectez în parc. Îi sorb din priviri, uneori fără să îmi dau seama, sperând totuși să nu se simtă deranjați. Azi l-am văzut în bunicul unui băiețel: Gabriel. Din păcate, nu al meu.
Pentru Minu, tati e nenea din poza. Pentru mine, e cel care mi-a oferit multe. De la amintiri, la lecții, la tot ceea ce a considerat el că trebuie și vrea să îmi dea. Cel căruia, înainte să plece de la mine, i-am cerut să nu se urce în mașină până când nu îl mai îmbrățișez o dată… Cel care mai vine în vis. Cel cu care o să mă întâlnesc într-o zi. Cel pe are o să-l mai îmbrățișez, pentru că refuz să cred că există o ultimă îmbrățișare…
Sursa foto
Share 😉
Lasă un răspuns