Au trecut 6 luni de atunci și doar acum am găsit în mine puterea de a vorbi despre asta.
Ne-au despărțit
Nu știu cine. Poate că nimeni în afară de o situație nefericită. Poate că un sistem bolnav sau un personal medical care „știe mai bine”…
6 luni au trecut de când mi-am lăsat puiul mic de o săptămână și m-am întors la maternitatea la care l-am născut. Febra ce o făcusem m-a făcut să mă gândesc la o mastită. Nu era mastită. Am început să sângerez și am fugit la spital.
Acolo, rezidenta se certa cu asistenta, iar eu așteptam să mă bage și pe mine cineva în seamă. Într-un final, eu mai mult cu gândul la puiul meu mic căruia i se apropia ora de masă, mi s-a spus că uterul îmi este plin de resturi de placentă și membrane. M-au trimis acasă, urmând să vin dimineața următoare pentru chiuretaj.
După ce am ajuns acasă, hemoragia era tot mai puternică. Am plecat iar la spital, unde asistenta mi-a zis să mă duc acasă și să revin doar dacă umplu 5 tampoane (torşoane) într-o oră. În urma discuției cu medicul meu care a vorbit cu șeful de gardă să „mă rezolve”, am mers încă o dată la spital.
Urma să stau internată peste noapte ca să-mi țină sub observație hemoragia, iar dimineața să îmi facă chiuretajul. Dimineața m-a consultat doctorul și mi-a propus să mai așteptăm puțin să vedem dacă se elimină din resturi. Am acceptat, doar că atât de mult s-a prelungit așteptarea încât simțeam că nu a fost alegerea potrivită.
„Se mai întâmplă!”
Doctorul meu mi-a spus că „se mai întâmplă” și nici azi nu am înțeles dacă chiar așa este. Pe secția unde am fost internată și sus, la lăhuze personalul se uimea de situație. Ce mai țin minte este că am fost întrebată des cine m-a asistat la naștere. Nu am înțeles nici acum dacă există un vinovat sau nu, știu doar că după ce am născut am insistat că îmi vine să împing, dar mi s-a spus să mă calmez și să dorm. Acum nu mai contează, dar atunci îmi urla sufletul care căuta răspuns la o întrebare aparent simplă: „De ce nu sunt lângă puii mei?”
„Și alții o băut lapte praf!”
Serios? Știu. Doar că după experiența primei alăptări eram atât de fericită și de sigură că de data ăsta o să fie mai bine, încât să pape cu biberonul mi se părea un risc prea mare. Să hrănești un bebeluș cu biberonul timp de 4 zile, iar mai apoi să-l readuci la sân poate fi foarte greu. Pentru că prin biberon lăpticul curge mai ușor și nu trebuie să depună așa mult efort ca în cazul în care e alăptat.
Norocul nostru a fost că am primit de la Dr. Ioana Măguran (Consultant in alăptare IBCLC la Burtica mea) un SNS și așa o păpat puiul meu. Mă mulgeam, mami venea după lăptic, însă cum nu putea veni de fiecare dată, i-au dat și lapte praf. Tratamentul primit l-am verificat pe e-lactatia.org pentru că personalul spitalului se contrazicea în sfaturi.
Eram… Defapt nu mai eram eu
Deși inițial nu i-am spus mamei mele ce se întâmplă, când a aflat s-a pus pe un drum de 3 ore pentru mine și pentru copiii mei. Sincer, cred că a fost momentul în care aveam cu adevărat nevoie să-mi fie aproape.
Credeam că mă voi odihni, însă abia dacă am reușit să dorm câteva ore adunate. Mă durea carnea pe mine de dor, de neputință și de prea multe întrebări. Îmi venea să urlu, însă din mine ieșeau doar lacrimi. Pentru prima dată, simțeam dorul care urla BEBE, nu Minu. Acum dorul meu căuta un bebeluș cu care stătusem zi de zi și noapte de noapte timp de 9 luni și o săptămână. Bebelușul meu trebuia să pape laptic de la pieptul meu, sânii meu căutau bebelușul cu care s-au obișnuit, iar eu…nu mai eram eu. Eram o umbră într-un hău pe care scria DEPRESIE. Nu puteam mânca, nu puteam vorbi, stăteam și plângeam. Eu eram departe. Defapt nici nu știu dacă mai eram sau doar un corp fără putere stătea într-un salon în care durerea mea și durerea mămicilor ale căror sarcini erau oprite în evoluție ne împiedicau să vorbim. Salonul ăla al chiuretatelor, proaspăt renovat…e un capitol trist pentru mine dar mai ales pentru ei. Pentru copiii mei din viața cărora am pierdut 4 zile și 3 nopți.
„Se mai întâmplă!”, nu?
Da, se întâmplă, pentru că trăim în țara lui Papură-Vodă. Si pentru că eu chiar credeam că fac un prim pas spre schimbare când am hotarat să nu dau bani nimănui. E țara în care titlul de „Spital prieten cu copilul” e doar de reclamă. E țara în care avem în spitale psihologi pe care nu îi vede nimeni. E țara în care am fost la un pas de a naște singură pentru că era o singură moașă care era plecată să ajute alt bebeluș să vină pe lume. E țara în care încă cred că se mai poate schimba ceva. Poate sunt naiva. Ceea ce scriu aici cred că e un pas. Mic. Mai am mulți de făcut. Dar nu mă opresc!
Suntem si pe Facebook: AICI.
Daca va place, trimiteti articolul mai departe! 😉
Paula says
Eu din fericire nu am avut astfel de complicatii desi resturi de placenta au existat la prima nastere. Am avut noroc ca le-am eliminate medicamentos.
Cat despre bani, eu nu cred ca de asta s-a intamplat asa pentru ca in general nu iau bani inainte de nastere, asa ca nu avea de unde sti ca nu le vei da. Chiar cred ca acest obicei al mitei trebuie sa dispara si nu se poate decat daca ne oprim dom a da mita!!!