Ies greu din casă. Pentru că mă urnesc greu. Defapt aș prefera să nu ies. Nu m-aș plictisi înăuntru. Însă, de când am copii nu prea e dupa mine. Ieșim pentru aer, pentru joacă, pentru socializare, pentru treburile mele.
Dar iesim greu. Ori seamănă ăștia micii cu mine, ori sunt ei mai ciudați decât alți copii de vârsta lor. Oricum, DIN SPUSELE ALTORA, cred că suntem singurii care din momentul în care ne hotărâm să iesim, până în cel în care chiar ieșim trece mai bine de o oră.
Adică, no, acuma dacă tot mi-am facut blog și dacă tot sunt judecată de x, y, z pentru că îmi expun viața și prefer să fiu sinceră, hai să povestesc cum reușim să ieșim așa de greu pe ușă.
Deci, mama din dotare cu doi copii. Mici. 1 și 3 ani. Ok. Hotărăsc că e cazul să ieșim. Bun.
1. O mâncat puii?
Nu, nu vreau să-i duc nemâncați. Când ne e foame șansa să vedem dulciuri peste tot e mult mai mare. Pe lângă asta, cortexul prefrontal care și așa nu e maturizat la copii (și mă tem că nici la unii adulți) nu funcționează în cazul în care corpul suferă de foame. Ok. Perfect. Doar că ai mei nu prea îs prieteni cu mâncarea. Adică, Mota are periode și perioade, însă Minu are o singură perioadă. Perioada „Nu mi-e foame!” Deci no, mai stăm oleacă, poate sunt eu absurdă și hrănesc copiii prea des. Și mai trece puțin. Și tot așa…
2. Cu ce ne îmbrăcăm?
Eu cu ce apuc. Ei la fel. G. Motă prinde cate o șosetă roz sau mănuși dubioase. Dacă aș mai sta să asortez și să aranjez cute, ne-am lua de cap. Ei pe mine, eu pe ei.
Un strat unu’, un strat altu’. Unu’ fuge, altu’ își amintește că are jucării. Unu’ are o șosetă, altu’ își ia pantalonii invers. Și vai, ce astept vara să-i scot afară fără atâtea haine. O căciulă unu’, o căciulă altu’. Din nou căciula unu’. O prind bine. Gata. Defapt nu. Nu-i gata. Iar și-o dat-o jos. Explic. Nici o reacție. O scoatem cumva la capăt…
3. Caca mai face cineva?
O da, când nu unu’, altu’. Ceea ce e foarte bine. Mai nașpa e când îi apucă dupa ce îs îmbrăcați. Și dă jos 1 , 2, n straturi.
4. Toată lumea-i gata!
Verific dacă am în geantă tot ce-mi trebuie. Mă întorc. Iar îmi amintesc ceva. Suntem gata.
Adica ei. Eu îmi bag piciorele în papuci, dar finalizez acțiunea în lift. Geaca mi-o iau după ce ies din casă. Deja din inerție mă aud exclamând: „Aleluia!”
Sunt gata și eu. Adică gata să mă scufund într-un fotoliu moale și să dorm câțiva ani.
Asta e povestea ieșitului pe ușa de la casă. Nu mai spun că după ce ies pe ușa de la apartament mai am de deschis exact 5 uși. Nu am luat în calcul și ușa de la lift ;), dar suntem baricadați bine. Asta e povestea clasică.
De data asta am ajuns la punctul 4. Eram cu „aleluia” pe limbă când m-am prins că nu am chei. Așa ca Aleluia mea s-a transformat în înjurături neverbalizate. N-am mai avut timp să le spun pentru că trebuia să-i dezbrac…1, 2, n straturi de haine. Defapt ca să fiu sinceră, dupa ce am auzit la Minu meu cand avea un an jumătate că zice „pija matii”, mă controlez.
„No, aveți liber, eu trebuie să mă calmez”. Ghinion că „liberul” de care vorbeam era defapt culcă-l pe Motă că nu mai poate. Dar tot a fost bine.
Noroc că ne-a pus mami mâncare destulă (ca deobicei am venit încărcați cu bunătăți de la Satu Mare). Măcar atât, că ouă și lapte ne-ar fi pus doar dacă știa că amețita de fiică-sa nu-și găsește cheile…
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns