Săptămâna trecută a fost la noi la Cluj soră-mea cu familia. Venise pentru întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății. Bucurie mare. Am numărat la nesfârșit „de câte ori mai trebuie să dormim” până îi vin verișoarele. Eu mai ceva ca ea.
După-masa urma să stau eu cu toți copiii. Patru. 2 ai mei și 2 ai ei. 5; 3,5; 2,5; 1,5. Ani.
Noroc că au dormit toți la amiază. Așa odihniti totul e mult mai simplu. Nepoțica mica s-a trezit ultima. Atunci terminam de pregătit masa. Am văzut-o. M-am uitat la ea și cumva nu mai știam care copil îi.
De cate ori îmi băgăm capul în cameră, îi număram. Nu mai conta care ce face exact, dar trebuia să iasă la numărătoare.
Sincer, îmi era puțin groază să rămân singură cu ei. Mi-am amintit de perioada în care Minu era bebeluș și mă termina psihic gândul celor 8-10-12 ore în care sunt doar eu cu ea.
No, bine. Deci toți sunt odihniți. Putem mânca. După câteva minute bune în care nu au ajuns la un acord care unde stă, au mâncat în sfârșit. Deobicei eu îmi pun în farfurie, dar adesea nu apuc să mănânc. De data asta, nici nu mi-am pus. Bine am făcut că numa’ murdăream farfuria degeaba. N-am apucat nici să respir, însă la urmă am simțit încântare când am văzut două farfurii goale. Adica 2 din 4 copii au mâncat tot. Nu, niciunul nu era al meu și nici nu văd des farfurii goale.
No, bendeul plin. I-aș scoate afară, dar mi-e groază să nu fugă micii în părți diferite. I-am scos până la urmă pe balcon, la nisip. Am stat acolo destul de mult.
După vreo 5 ore de stat singură cu cei 4 muschetari, a venit soțul. L-a culcat pe Motă. Eu am rămas cu fetele. Vroiam să le spăl, dar știam că nu am cum să fac asta pe silențios. No, atâta bai să fie. Le-am pus în pat. Le-am citit. Am reușit sa culc doi copii și jumătate. Micii mele nepoțele i se închideau ochii de multă vreme, dar parcă se chinuia să nu adoarmă fără mami. No, tot îi bine.
A fost o zi faină. Mult mai ușoară decât mă așteptăm.
Ziua următoare am primit liber. Soră-mea i-a luat pe toți 4 și i-a dus afară. Sunt fericită. Gata. Cica stau vreo 2 ore.
„Nimic nu fac! Nimic. Îmi pun o mască de față. Îmi fac unghiile.”
No bine… înainte pun la spălat o tură de haine. Hai că ăsta nu îi lucru. Perfect. Când am scos coșul de haine murdare mi-am amintit că o trecut multă vreme de când nu am curățat locul în care le ținem. Hai că nu durează mult. Aspir, curăț. Super. No, hai că dacă tot îi aici aspiratorul, dau repede în camera mică pe jos. Cât poate să dureze? Super. Încă puțin mai strâng și e gata. Foarte fain arată. No, pai dacă am început, ar fii păcat să fac treaba pe jumătate. Hai că mai șterg pe jos și gata. Totul strălucește și miroase a curat. Bingo. Frumos. Hai totuși să fac și în sufragerie. Ar fii păcat acolo să nu fie totul curat. Pe lângă asta „se poată mizeria”. Șterg, curăț, aspir, spăl, sortez, pun la loc. Gata. Mâncare aveam făcută pe când vine lumea de jos.
Acuma chiar mă pun să mă pensez. Am apucat să mă dau cu demachiant și să-mi scot penseta. Copiii sunt sus. Îmi pun crema pe față și o întind cu degetele în timp ce îi întreb pe unde o fost.
Mă sudui în gând și promit că-i ultima dată când fac asta când am 2 ore libere. Dacă o să mai am 2 ore libere.
Dacă vă place, trimiteți articolul mai departe! 
Suntem și pe Facebook: AICI.
Lasă un răspuns